Făt Frumos avea mătreaţă

Nu se vedea decât pe hârtiuţe. Hârtiuţe speciale, cum sunt cele din reclama la şamponul care-ţi curăţă scalpul.

Făt Frumos venise de peste mări şi ţări, toţi presupuneau, însă nimeni nu mai ştia exact de unde. Al cui era, ce obârşie avea, pentru cine mai făcuse vreodată fapte de vitejie şi, mai ales, cine-l învăţase meseria de Făt Frumos. Nimeni nu ştia, în afară de puricele care, potcovit cu şapte ocale, zboară până sus, dă raportul şi coboară-n ţucara pe pământ.

Toată lumea îl iubea pe Făt Frumos. Nu se poate să nu-l iubeşti pe Făt Frumos. Eşti un diliu şi-un nasol dacă n-o faci. Trebuie să ai mult tupeu şi-un loc spaţios pentru scuipaţi între ochi dacă îndrăzneşti să nu-l iubeşti pe Făt Frumos. Mai ales atunci când el îţi cere să fie iubit.

Întreaga împărăţie îl idolatriza, iar el crescuse într-un an câţi alţii în şapte. În imagine. Căci făcuse, în ultima vreme, fapte de vitejie nemaiauzite de vreo vieţuitoare de pe faţa pământului. Şi, pentru că erau news-uri, Făt Frumos avea grijă să le facă, de fiecare dată, văzute şi auzite. Dragostea pentru el sporea din zi în zi. Din om în om. Căzuţi în veneraţie, creştinii nu se mai întrebau „bă, da’ care-i şpilul?”. Adică, pentru ce? Păi, cum, vindecarea orbilor de către Iisus a avut vreun şpil? Vedeţi? Întrebarea era redundantă, aşa că ea n-a fost pusă niciodată.

Nici oficial, nici off the record. Toată lumea a mers pe încredere cu Făt Frumos. Numai şoimul de vânătoare al împăratului, al cărui ochi vede tot, când are dezlegare, şi-al cărui timpan aude fojgăitul şobolanului din hambarul plin, a mirosit că-i ceva nasol cu Făt Frumos ş-a clonţănit. Pentru că nici împăratul nu era prost să se arunce din prima la gâtul lui Făt Frumos, ştiindu-l protejat de mantia supranaturală de simpatie populară, cei doi au avut, mai întâi, o discuţie privată şi principială. Nesatisfăcătoare, pentru ambii.

Împăratul i-a dat un avertisment. Apoi, Făt Frumos a ieşit în public ş-a dat cu pâra: că împăratu’i pune contre, că vrea să-i fure din ţepii de pe buzdugan şi să-i jumulească calul înaripat, şi-atunci nu mai poate zbura. Şi adio fapte de vitejie! Mantia protectoare a funcţionat: lui Făt Frumos i-a apărut în jurul ţestei o aură. În ciuda mătreţei nevăzute, ea strălucea orbitor! Toată împărăţia i-a declarat iubire până la moarte şi dincolo de ea. Ei, nu chiar toată, da’ v-am zis, ăia care ar recunoaşte asta ar trebui să aibă pregătit locul dintre ochi.
Împăratul a ieşit la cotraatac. Direct pe efec

t, aluziv pe cauză. El are locul special dintotdeauna pregătit, da’ nu prea mai e loc pentru scuipaţi... Plus că e cam greu acuma să justifice cum de l-a ţinut în braţe pe Făt Frumos, când se făcuse ditamai vlăjganul, dacă el avea mizerie pe umeri... Lupta a fost strânsă. Îm­pă­ratul a câştigat o bătălie şi l-a des­călecat pe Făt Frumos, în jurul căruia s-a strâns, declarativ şi protector, întreaga împărăţie. Da’ ce poţi să faci cu o amărâtă de mantie dacă nu mai ai calul? Şi nici penele care mai picau din aripile lui? Aşa că, atunci când împăratul i-a promis că-l va lăsa singur pe şa, Făt Frumos a dat-o la pace. Războiul însă, spun povestitorii cu experienţă, nu s-a încheiat. Anticipez şi aştept finalul. Şi n-o să vă spun cine-i Făt Frumos. E greu să te lupţi cu isteria celor care cred în semizei. Oameni care în vecii vecilor nu vor putea accepta că Făt Frumos, aşa cum îl văd ei, s-ar putea să nu existe decât în imaginaţia lor.