Fel de fel de canibali

Am avut ocazia, mai de voie, mai de nevoie, să vizionez mulţi kilometri de filme documentare, cu subiecte de la acustică la zoologie. Ultimele au ocupat întotdeauna un loc de frunte printre preferinţele mele, şi dacă ar fi să construiesc un fel de clasament, locul I ar fi ocupat de un film despre canibalism în lumea animală. E un subiect despre care fiecare crede că ştie ceva, oferind inevitabilul exemplu al insectelor care îşi devorează par­tenerul sexual, cum ar fi călugăriţa sau văduva neagră, care este de fapt păianjen. Ambele încep cu capul nenorocosului mascul. Mai sunt şi alte exemple.

Numele unei broaş­te râioase otră­vi­toa­re din America de Sud, Rhinella marina, nu-i va spune mare lu­cru unui nespecialist. Ea a fost importată în Australia fiindcă se speră că va ajuta la combaterea insectelor dăunatoare. Ciudat, multe dintre ouăle fecundate dis­pă­reau fără urmă. Un cercetător de la Universitatea din Sydney, Richard Shine, a încercat să descifreze misterul. Se ştia că unele carnivore mai naive, crocodilii şi căteva marsupiale, aveau obiceiul să consume broaşte adulte, plătind cu viaţa propria lăcomie. Shine a constatat cu uimire că ouăle sunt mâncate chiar de mormolocii Rhinellei marina, care îşi extermină astfel o bună parte din viitorii rivali.

O specialistă în comportarea păianjenilor din specia Latrodectus, care a studiat în amănunt ritualurile de împerechere ale arahnidelor, dr. Maydianne Andrade, a avut o mare surpriză. Masculul, mult mai mic decât femela, se învârte în jurul ei şi se expune la un mare pericol trecând foarte aproape de gura acesteia. Dacă este suficient de convingător, el îşi va rupe propriile organe genitale şi va si­gila cu ele receptacolele spermatice ale femelei. Rolul masculului s-a terminat. El se aruncă în gura femelei şi este devorat, după ce şi-a asigurat un număr de urmaşi. Dacă însă nu pare destul de promiţător, el va fi mâncat şi atâta tot. Femela îşi va găsi curând un alt partener.

Un alt păianjen, de fel din Danemarca, a fost studiat de Trine Bilde de la Universitatea din Aarhus. Masculul speciei Pisaura mirabilis, ceva mai prudent, caută pentru împerechere numai femele care emană un miros specific fiinţelor sătule. Dacă totuşi s-a înşelat, el se va preface că a murit, rămânând nemişcat. Trucul nu convinge întotdeauna partenerele potenţiale, iar masculul se transformă în hrană.

Alt exemplu de canibalism, studiat de dr. Fred Wilkinson de la Muzeul de istorie naturală din Boston, se referă la nişte amfibii apode, numite Caecilians, care nu au picioare, seamănă bine cu viermii şi se sacrifică, la propriu, pentru puii lor. Femela se acoperă cu un strat de grăsime, capătă o culoare gălbuie, iar puii îi mănâncă pielea. Ajungând în puţină vreme la vârsta adultă, va fi rândul lor să devină sursă de hrană pentru urmaşi.

Există şi forme de canibalism înainte de naştere. Unele specii de rechin îşi încep cariera de canibali mâncându-şi fraţii şi surorile încă din pântecele mamei lor. Experţii precizează că există forme diferite ale acestei comportări, una care se numeşte adelfofagie, cea descrisă mai sus. Cealaltă se numeşte simplu ovofagie şi constă în consumare unor ovule, de regulă nefecundate, în timpul vieţii in­trau­terine.

Desigur, ne impresionează mult mai mult canibalismul fiinţelor  apropiate de noi, mai­mu­ţele, mai cu seamă cele antropoide. Ima­ginea unui cimpanzeu care îşi mănâncă cu multă pofta un pui este greu de uitat. Alte specii de maimuţe, de exemplu tamarinii, folosesc canibalismul drept strategie de su­pra­vie­ţuire. Cel puţin aşa sus­ţine dr. Laurence Culot de Universitatea din Sao Paulo, Brazilia. Ea a urmărit o scenă în care o femelă de tamarin, însoţită de fiica ei adultă, îşi devorează un pui mai mic. Fiica o ajută şi ea. Explicaţia este că e foarte greu să creşti un pui de tamarin. Mama lui îl sacrifică pentru a asigura bunăstarea fiicei sale. Scene dure în natură.

Aşa cum remarca, referindu-se la oameni, poetul Ogden Nash: „La popoarele antropofage, prietenii îţi devin sarcofage”.