Femeia imposibilă

Sunt cel mai necâştigător model de femeie. N-am fost niciodată o frumuseţe. Nu cred că ar putea spune decât vreun bărbat care m-a iubit cu adevărat că sunt o femeie frumoasă. Pentru restul lumii sunt ori urâtă (dacă mă urăşti foarte tare numai-tu-ştii-de-ce), ori o gagică mişto... ori o muiere interesantă, ori pur şi simplu Femeie.

Deşi la proba cu măsurătoarea trec bine - am înălţimea potrivită, kilogramele potrivite, glezna fină şi talia mică, la proba accesibilităţii nu prea am avut şanse. Nu ştiu să-mi dau ochii peste cap, nu ştiu să mă prefac şi nici să fiu neajutorată. Dimpotrivă. Sunt modelul oribil de femeie, care se descurcă singură şi dacă a rămas în pană cu maşina, şi dacă s-a rătăcit noaptea cu motorul prin pădure, şi dacă trebuie să scrie romane cu copilul pe genunchi, şi cu mâncarea pe foc, în timp ce se încinge fierul de călcat şi se anunţă 10 musafiri hămesiţi la cină.

N-am învăţat nici până la vârsta asta să mă plâng că mi-e greu sau să cer ceva pentru mine. De aceea, primesc rar ce am nevoie, şi când nu primesc deloc, mă resemnez şi cel mult plâng puţin în baie, în timp ce-mi îngrijesc manichiura şi pedichiura, după ce s-au culcat toţi cei de care s-a întâmplat să am grijă. De dragul lor ţin morţiş să fiu impecabilă în orice context, ceea ce e atât de uşor trecut cu vederea, căci pare... firesc. Deşi nu e.

Cand bântui prin galerii de artă sau anticariate, când mă pierd în muzee sau în librării, când stau în randul 5 la Filarmonică sau în vârful balansoarului din parcul unde-mi scot copilul, trec, cel puţin în România, drept vedeta care vrea să pară altceva decât e. În străinătate, în aceleaşi contexte, acolo unde absolut nimeni nu mă ştie, simt cum ridic sprâncene peste priviri ce nu coboară spre a evalua prosteşte, ci spre a admira. Acolo mi-e bine şi am toţi fiorii pe care femeile ca mine nu au cum să-i încerce aici, decât foaaarte rar.

Sufăr de o gravă dedicaţie pentru cei la care ţin, fiind în stare să prestez absolut orice fel de muncă în folosul comunităţii mici sau mari în care trăiesc. Am şi un alt mare păcat - pentru că vreau să fiu iubită şi tânjesc după un dram de iubire-esenţă, mă fac frumoasă, mă fardez decent şi mă amenajez, de mereu altora li se pare că n-am altă treabă, că nu-s oboistă şi n-am nici o grijă pe lumea asta. Probabil că dacă aş fi învăţat la timp să fiu puţin îngălată, puţin încercănată, puţin tristă de faţă cu lumea şi puţin neajutorată, aş fi fost femeia iubită care ar fi spus azi altă poveste despre ea.

Sunt categoric modelul de nevastă - dovadă şi faptul că mai toţi bărbaţii din viaţa mea m-au luat sau m-au vrut de nevastă. Cu mine, organizatoric vorbind, viaţa e perfectă - bărbatului de lângă mine nu-i lipseşte nimic - de la mâncare caldă la haine zvântate şi călcate, de la micul dejun la sex de câte ori şi în ce fel are el poftă, de la adaptarea la orice tip de anturaj până la liniştea şi dulcea neplictiseală în doi...

Ştiu să fac din orice locuinţă un cămin, ştiu să-l învăţ rapid, ca pe un manual, pe celălalt, ca să nu scurtcircuitez armonia, nici măcar din greşeală. Atâta doar că eu nu vorbesc niciodată despre ce mi-ar plăcea mie, eu nu ştiu să încep ziua şi agenda cu mine, ci cu el, cu familia şi abia apoi cu restul lumii pentru care e posibil să fiu folositoare în diverse chipuri.

Uneori, când am iubit cu adevărat, până la plăsele, până când am trăit cu totul pentru cel de lângă mine, am greşit colosal crezând că tot ce dau mi se va întoarce în vreo formă, îmi va hrăni şi umple sufletul, într-o bună zi. Uneori, chiar s-a întâmplat şi atunci am trăit acele sublime, minuscule şi vitale momente de fericire. Le-am preţuit, le-am înrămat, îmi sunt dragi ca nişte flori presate într-o carte, nu le-aş arunca la nici o curăţenie aprigă din viaţa mea. Sunt ale mele, le-am meritat şi mi-au făcut ochii să strălucească. Atunci probabil c-am fost şi foarte frumoasă...

Faptul că nu sunt geloasă şi nu-mi agasez bărbatul cu tâmpenii muiereşti a fost mereu o calitate... până când a fost încălcată graniţa şi bărbaţilor li s-a părut că pot accesa orice altă femeie de la care se pot întoarce mereu la cea iniţială, adică eu...

În alte lumi sunt prea arătoasă ca să trec neobservată. Şi odată observată, constat că sânii şi fundul meu nu-mi sunt de mare folos pentru suflet şi conversaţie deşteaptă, ci pentru un mediu mult mai puţin pretenţios, situat anume mult mai jos... şi la distanţă de creier şi de suflet.

Staţi liniştiţi. Ceea ce pare o reclamă e o imensă nefericire. Nici o femeie ca mine nu e fericită. Fiţoasele, sclifositele, doamnele, divele, pitzipoancele, cucoanele, alintatele DA. Pentru ele fericirea există mereu, pentru modelul meu, nu. Şi ştiţi bine că sunteţi o grămadă ca mine şi zâmbiţi în formă de cireaşă amară acum...

Bănuiesc că e cel mai enervant text pe care l-am scris vreodată, deoarece are, pentru răutacioşi, arome de paranoia şi nuanţe de cenuşiu inexplicabil. Dar e un exerciţiu bun, de încercat şi acasă, de către oricine caută nişte răspunsuri despre el şi s-a săturat puţin de criză, politică, forumuri, bani, frigider, curăţenie, sărăcie şi ploaie...

Întrebarea de pus pe gând azi: cine din cei apropiaţi îţi apreciază cu adevărat calităţile şi-ţi priveşte cu drag defectele?...