Flăcările de sfârşit

Când îţi închei călătoria pe acest pământ în fierbinţeala focului, ştiind că arderea este dezavuată de Biserica Ortodoxă, este de aşteptat să apară păreri diferite, multe în contradictoriu, chiar respingeri ale acestui mod de a sfârşi. Drept urmare, în cazul incinerării nu este posibilă slujba cu preoţi în biserică, nici rugăciunea preoţilor ortodocşi lângă goapa din cimitir. Acum nu există semne de întrebare cu privire la incinerarea Cristinei Ţopescu, ea şi-a dorit să fie incinerată la crematoriu şi apoi e tulburător cum a gândit soarta cenuşii ei. Cristina a hotărât ca o parte să fie răspândită în marea cea mare, să se întoarcă în univers de unde a venit, cum zicea ea. Cristina a transmis ca partea cealaltă din cenuşa rămasă în urma arderii ei să fie împrăştiată undeva unde sunt mulţi cai. Tulburător, ca multe din ideile Cristinei Ţopescu, neaşteptate, pline de mister şi cu prea plin de sensibilitate, de deşteptăciune. Pe undeva, teribilei ataşate de animale îi venea prin duhul familiei iubirea de această vietate grozavă, maiestuoasă, blândă, dăruită omului, care este calul. Tatăl ei, Cristian Ţopescu, mare gazetar era şi campion în hipism, iar bunicul ei -colonelul Felix Ţopescu -, la rându-i, era multiplu campion cu caii. Inspiraţi, mama şi cei apropiaţi au decis ca o parte din cenuşa Cristinei să fie pusă într-un cavou, în cimitir, pentru a da posibilitatea celor care au iubit-o pe Cristina Ţopescu să-i aducă o floare şi o aducere aminte. În acest sens, s-a manifestat revolta românilor la incinerarea îndrăgitului realizator de filme Sergiu Nicolaescu, ei îi reproşau nevestei că arderea regizorului şi actorului nu va permite închinarea cu flori la crucea şi mormântul lui. Încă este în ceaţă dacă Sergiu Nicolaescu a hotărât să fie incinerat. Regizorul şi prietenul Cămârzan a povestit că Sergiu a fost impresionat de finalul filmului „Wikingii” când luptătorul wiking mort în luptă este pus pe o corabie în voia valurilor şi săgeţi cu foc incendiau vasul ce se pierdea în ocean ca o flacără. Însă, în emisiunile mele, în interviurile cu el, Sergiu Nicolaescu se mândrea că, sfidând cenzura, el a adus prima dată în filme soborul de preoţi slujind, sfinţirea de preoţi a intrării lui Mihai Viteazul în Catedrala Unirii din Alba Iulia. Nicolaescu mi se destăinuia că, în perioada comunistă, a făcut finalul la „Osânda” ca o metaforă a Golgotei, Amza urca un deamuşcat de gloanţele jandarmilor cărând o cruce pe umăr.