Fluturele cap-de-mort

< Ce mai coincidenţă şi cu revoltele astea băştinaşe! Păi, la fel ca şi în urmă cu două decenii, scânteia zaverei fu aprinsă în vatra ro­mânească de un compatriot de altă etnie. Atunci de un pastor maghiar, Tökes pe nume, aflat cu niscaiva treburi bisericeşti la graniţa cu patria-mumă. Agenturi, neagenturi internaţionale, la final s-a petrecut ceea ce nădăjduiam oricare: înlă­tu­rarea regimului comunist.

Azi, detonatorul bombei sociale este un palestinian (ori sirian?), venit să facă felceriat occidental pe me­lea­gurile cotropite cândva de strămoşii săi, sclavi ai Imperiului Roman cuceritor. Buboiul a plesnit, de data aceasta, în inima ţării, la Târgu-Mureş, în vecinătatea ţinutului HAR-COV, la care visează, în culori autonome, ungurimea. Focul s-a întins  încetişor, nu ca înainte, pârjo­litor!, dar suficient să sperie poporul lăcustelor băsiste. Celălalt popor, minţit şi batjocorit ca nicicând, s-a trezit din mahmureală şi-l vrea pe ălălalt dus de la putere. Dărâmat şi cu tentaculele tăiate. Să nu mai pra­de ogoarele şi magaziile cu grâne. Vasăzică, românii get-beget nu sunt încă în stare să-şi rânduiască singuri viaţa. E nevoie mereu de altcineva, cu sânge străin, să le deschidă ochii şi să le arate calea cea bună. Dar, zău, ăsta nu-i un motiv de mândrie pentru  noi!...

< Guvernanţii purpurii din 1989 n-au irosit cuvinte de laudă pentru revoluţionarii buluciţi în stradă. Dimpotrivă. „Nişte huligani, destabilizatori ai ordinii de drept, provocatori şi trădători”, a sunat verdictul oficial. Puştile şi mi­tra­lie­rele au bubuit mai apoi, însă degea­ba, cărţile fuseseră tăiate deja. În zilele noastre, activiştii  portocalii

şi-au diversificat limbajul, l-au pe­riat de lozincile învechite şi l-au adus în contemporaneitatea sălbatic-ca­pi­talistă. Protestatarii sunt „viermi” sau „nevrotici”, „o mahala ineptă”, o şleahtă de „neaveniţi”. Un parlamentar suburban, din generaţia ariviştilor fără scrupule, i-a asemuit cu larvele. De-ar fi aşa, tare m-aş bucura, căci paraziţii din gura se­natorului trăiesc şi pe animale. Iar animalele politice s-au înmulţit cu ghiotura şi bine le-ar folosi un vierme la inimă.

Să-i sece de snagă şi de aroganţă, să le slăbească într-atât putirinţa, încât să-i silească să se interneze în sanatoriile des­fiin­ţate deunăzi. Şi să mai ştie obraz­nicul suburban că viermii rodesc fluturi, iar fluturii zboară, cu aripile alea misterioase şi gracile, de-o frumuseţe încremenitoare. Doar unul, fluturele cap-de-mort, e rău prevestitor, are ceva care îndeamnă la nelinişti morbide. Nu că li s-ar potrivi, ca siglă la birourile demnitarilor ăstora, insecta de care tocmai am pomenit? Da, desenată pe uşile capitonate şi insolente, ca semn al nimicniciei de partid. Semnul electoral „fluturele cap-de-mort”. Votaţi-l iarăşi, de vă dă inima ghes!

< Spre deosebire de reacţia răposatului Ceauşescu, extrem de promptă în înfierarea stradangiilor, „intervenţia cu românii” a instabilului Băsescu a întârziat co­gea­mi­tea. Aproape două săptămâni, de parcă nimic nu se  petrecea pe va­po­rul său. Prima ieşire, de la îns­că­u­narea  atoateministrului Diaconescu, ni l-a înfăţişat în întreaga splendoare a legendarei ipocrizii. Ţâfnos ca scandalagiii de bodegă, tare-n clonţ şi tremuricios de frică. Previzibil şi dezgustător. Fiindcă ală­turarea bolnavului Iliescu şi a prosovieticului Voronin e un fals cu care a prostit îndestui naivi. Arătarea nălucii comuniste, ameninţând de la Răsărit glia traco-dacică, a devenit un clişeu plictisitor. Cine să-l mai ia în serios, cu excepţia tismănenilor plătiţi să-l ţină în su­flare? Să-l facă profitabil şi să se în­frupte din el, aidoma necrofagilor nesătuli.

Discursul din ziua următoare, dindărătul gărzilor palatului, este unul al fricii calculate. Geaba se strofoacă analiştii de curte să-l traducă altcumva, insistând pe mesajul plin de înţelepciune transmis din Deal. Aiurea, vorbitorul  dârdâia de teamă şi doar că nu le-a bătut obrazul alor săi:  „Bă, nenorociţilor, unde fugiţi şi mă lăsaţi singur mulţimii dezlănţuite? Aţi uitat cum v-am umplut buzunarele şi conturile, cum v-am pricopsit cu vile, comisioane, girofare şi amante? Bă, nerecunoscătorilor, sunt încă aici şi reformez statul pe care voi, cu dezlegare de la mine, desigur, l-aţi privatizat pe interese obscure! Bă, şi daţi-o dracu’ de axă Londra – Washington, că ne-a falimentat! Treceţi degrabă în China şi India, că o mierlim dimpreună, fugiţi care-nco­tro că e groasă, criza tropăie de-mi saltă cuburile de gheaţă în pahar! Şi voi, intelectualilor, după ce v-am hrănit cu ovăz şi cherosen din re­zerva strategică, m-aţi părăsit la ananghie, laşilor!

Cântaţi-mi din nou ode patapievice şi ungurene, că n-am eu fundul atât de mare pe cât de lungă-i limba voastră şi bu­zele groase! (Mulţumesc, Turcane, că-mi suflaşi vorbele regelui ăla neamţ împământenit pe Dâmboviţa să-i mângâie bracinarul românaşii!) Bă, de-oi pieri eu, vă înhaţă potera pe toţi, unul nu scapă, zevzecilor! Deja poliţiştii şi procurorii, servi­ciile secrete au întors fişetele şi pregătesc dosarele cu schimbarea!” A, şi ne-a mai miştocărit la sfârşit, amintindu-ne că este comandant de vas şi n-a ratat niciodată des­ti­naţia. Păcatele noastre, noi ne-am dorit un preşedinte, nu un pirat. Care, culmea, ne-a îmbiat să urcăm la bord, promiţându-ne câte-n lună şi în stele. Ajunşi în larg, ne-a zis, printre hăhăieli şmechereşti, că mo­to­rina s-a terminat, ca şi   bucatele, ca şi apa sau medicamentele...

Nu­mai el şi echipajul nu suferă de nimic, benchetuiesc sardanapalic, animaţi de cucoane de companie. Lângă ei, pasagerii sar în apa rece şi învolburată, urlă şi plâng, câţiva înjură, se-nghesuie să găsească un ţărm prielnic să se salveze fiecare pe cont propriu. Colaci nu mai există, au fost furaţi sau tăiaţi din inventar, la ordinul stăpânilor de afară. Cică este îndeajuns centura de siguranţă oferită cu dobândă neruşinată de băncile jandarm. Nava e în derivă, pluteşte la întâmplare, iar cârmaciul ne anunţă pervers că nu-i chip să se lepede de proastele năravuri. În mintea lui de marinar, România e, ce mai tura-vura, o barcă ...

< Domnul Băsescu ar trebui să afle că mişcările sociale, revoltele sunt precum cancerul. Nici un re­gim nu scapă teafăr din lupta cu strada răsculată. Moartea se ins­ta­lează iute sau lent, depinde de or­ganism, dar învinge întotdeauna viaţa. Cancerul n-are leac, mănâncă din tine şi începi să te rogi să te ia mai repede, să-ţi curme suferinţa, chinul neomenesc. Se mai îndoieşte careva că boala, cumplită şi ireversibilă, s-a cuibărit în structurile îmbăsescizate ale statului?