Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am mai scris despre obiceiul statului de a nu-şi plăti datoriile, care a infestat şi mediul privat după principiul peştele de la cap se-mpute. Între timp statul însă nu se mai îndatorează la furnizori pentru că grosul creditului bancar i se adresează lui. În dauna companiilor particulare, care, lipsite de împrumuturi, iau credite de la proprii angajaţi. Până se ajunge să nu se mai ştie cine e patronul şi cine-i salariatul! Potrivit teoriei preferinţei de timp, salariile sunt mai mici decât profiturile pentru că angajaţii primesc bunuri prezente, iar angajatorii bunuri viitoare. Cu alte cuvinte, cel care alege să-şi scoată banii din firmă îi ia cu „discount”. În timp ce acela care-i lasă beneficiază de „dobândă”. Întrebarea este însă ce se întâmplă când salariatul primeşte bani puţini şi târziu? A devenit proprietar, producător şi beneficiar ca în socialism?
Lucrurile acestea le-am mai spus în urmă cu câteva luni fără să dau exemple. Acum însă trebuie neapărat să atrag atenţia că presa este domeniul predilect unde întârzie plata salariilor. Practic, nu ştiu dacă e vreun cotidian care să nu se fi îndatorat la salariaţii săi.
Fireşte că nimeni nu scrie aceste lucruri în propriul ziar, deşi presa are rolul de a relata şi analiza disfuncţionalităţile din societate. Pentru o vreme salariile au întârziat mai puţin pentru că nu s-au plătit furnizorii. Dar de când aceştia s-au obişnuit să ceară insolvenţa, lefurile vin mai greu. Şi mai e interesant de ştiut dacă nu cumva în birourile de presă ale companiilor, băncilor şi instituţiile publice au ajuns să fie mai mulţi angajaţi decât în presă? Oare ce vor face PR-iştii când vor dispărea de tot ziarele? Îşi vor da comunicate între ei?
Se pare că aceasta este calea. Jeremy Porter co-fondator al Journalistics recomandă PR-iştilor să înfiinţeze propriile bloguri de ştiri, unde să strecoare informaţii „credibile” despre produsele pe care vor să le promoveze şi care să fie preluate de alte bloguri. Adică, el sugerează nici mai mult nici mai puţin ca PR-iştii să difuzeze informaţii fără sprijinul presei, devenind ei înşişi mass-media.
În fine, se pare că „lichidarea” presei reprezintă un trend global, care are legătură cu politicul ce refuză să mai primească veşti rele. Problema este însă că pe fondul reducerii puterii presei nimic nu va mai stăvili deciziile aberante ale politicienilor şi încrederea populaţiei în aceştia se va eroda exponenţial. După care, într-o lume în care presa nu va mai mijloci dialogul social se va ajunge la mişcări violente împotriva totalitarismului, precum în filmul V for Vendetta. În această peliculă nimic nu mai pomeneşte de existenţa presei scrise, în schimb televiziunea e prezentată ca un mijloc de propagandă. Că propaganda e făcută de PR-işti deveniţi jurnalişti, care promovează produse de monopol, sau de prezentatori tv, ce încearcă să le inoculeze oamenilor idei de bine venite de la politicieni, intenţia e aceeaşi. Desfiinţarea capitalismului competitiv, ca sistem al libertăţii economice şi condiţie necesară pentru libertatea politică.
