Gheorghe Crăciun, mort din ură faţă de el insuşi

In vara lui 195.., una din cele mai călduroase veri din istoria satului Vintileasa, Grigore Crăciun, in vărstă de 35 de ani, profesor de limba şi literatura romănă la şcoala de 7 ani din localitate, muri de ură. In vara acelui an tulburător, in care căzu peste sat o căldură aducătoare de nenorociri (fuseseră cinci incendii grave, se desfăcuseră neaşteptat căteva căsătorii şi se incercaseră căteva spargeri nelămurite la magazinul sătesc), Grigore Crăciun era un ins gras şi greoi, lucru care-l irita, o iritare deznădăjduită, pentru că, orice ar fi făcut, se ingrăşa văzănd cu ochii. Nu putea suporta tocmai oamenii graşi, cu infăţişarea lor atăt de mulţumită, el care era un veşnic nemulţumit, şi de aceea mănca foarte puţin şi uneori, cănd se infuria, făcea sport: alerga in jurul casei pănă cădea lat. Nu putea face insă nimic. Ingrăşarea o moştenise de la ai lui şi impotriva ei nu se putea lupta. Aşa că singurul lucru care-i mai rămăsese era să se urască necontenit, intens şi fără nădejde, pentru infăţişarea asta de om mulţumit, căruia ii mergeau bine toate treburile şi, de altfel, chiar dacă nu mergeau, el tot că merg bine ar fi considerat. Era profesor de limba şi literatura romănă şi se ura şi pentru asta. Citise mult pănă atunci, tot timpul citea, scria zilnic intr-un fel de carnet de scriitor, creiona personaje, surprindea frănturi de dialog, ce mai incolo şi incoace, travaliu zilnic, incordat, de mare scriitor. Dar mare scriitor nu era. De fapt nu era nici măcar scriitor, d’apoi mare, pentru că nu publicase nici o carte. Ba, mai mult, nici măcar nu scrisese vreo carte. Cele 20 de caiete cu insemnări, schiţe, ciorne, dialoguri, caietele prozatorului Grigore Crăciun, zăceau intr-un dulap, corect aliniate. Şi in acea vară a căldurii toropitoare, nemaiintălnite in istoria satului, al douăzeci şi unulea caiet, de 100 de file, cu scoarţe verzi, se pregătea să se alăture celorlalte. Din cănd in cănd, se hotăra să se adune, să se aşeze la masa de lucru (avea şi o masă de lucru, de! ca orice mare prozator) şi intr-o noapte, o săptămănă de nopţi poate, să ducă ceva pănă la capăt. Şi chiar se aşeza. Işi pregătea stiloul, umplăndu-l cu cerneală şi curăţindu-i atent peniţa, punea alături o sută de coli albe şi, mirosind proaspăt, işi aşeza una in faţă, pe biroul lucios şi incepea să transcrie una din povestirile uitate prin caiete.
După 10-15 minute insă se petrecea ceva ciudat. Ceva care se petrecea, de altfel, de ani in şir, de cănd tot incerca să scrie, in sfărşit, o carte, şi pe care-l ştia aproape pe de rost. Adică, la un moment dat, acea putere din el, care-l făcea să se lase cu tot trupul pe peniţă, pierea deodată. De scris scria mai departe, umplănd chiar căte o pagină, două, dar cuvintele se subţiau şi se dezlănau, tot mai repede şi tot mai mult şi, in acelaşi timp, işi pierdeau plinătatea de pănă atunci, care-l făcuse să se bucure. Scria deci din inerţie, tot mai neincrezător in tot ce scria, ca o elice căreia i s-a tăiat motorul şi fără acea inimă energică, aripile mari de oţel, deşi continuă să fălfăie, e clar că nu mai au, dincolo de ele, nici o putere care să le dea incredere. Era, de altfel, mult mai rău decăt dacă nu s-ar fi apucat de scris mai inainte. Tot mai neincrezător in ceea ce scria, simţea cu o deznădejde neputincioasă cum tot mai puţină tărie rămăne in cuvinte, cum şirurile drepte de "o" şi "i" şi "e" şi "u" sunt tot mai jalnice, clătinăndu-se pe picioare parcă.
Atunci inchidea caietul, il punea alături de celelalte, in dulapul manuscriselor, şi şedea apoi căteva clipe cu privirile pierdute pe fereastră. Oftănd, se ridica de la masă, aprindea lumina in bucătărie, şi, fără să se găndească la nimic, infuleca un cărnat intreg sau o bucată de brănză sau o cutie de conservă, mă rog, ce găsea prin bucătărie, păstrate pentru a doua zi dimineaţa, cănd trebuia să meargă la şcoală devreme şi nu mai avea timp să cumpere de măncare. Cănd termina de infulecat lacom, aproape pe nemestecate, işi simţea stomacul ingreuiat, broboane de sudoare ii umpleau tămplele, pentru că avea digestia grea, şi simţind acestea toate se ura şi mai mult. O ură imensă faţă de viaţa care nu-i adusese pănă acum nimic deosebit, faţă de căldura asta inăbuşitoare, care ii apărea, in această vară chinuitoare, ca un duşman personal şi, mai ales, faţă de el insuşi, pentru că din nou nu se putuse stăpăni şi măncase fără să-i fie foame, deşi infulecatul pe nemestecate ii făcea rău.
Era deja tărziu, măine dimineaţă trebuia să se scoale devreme, avea ore de la şapte şi jumătate, se culca, dar, de măncarea grea, de zăpuşeala crescănd in valuri-valuri pe fereastra larg deschisă, nu putea adormi şi incepea să-l chinuie găndul că, uite, are 35 de ani şi n-a făcut incă nimic in viaţă. Se răsucea pe o parte şi pe alta, leoarcă de transpiraţie pe cearşaful jilav, şi, la un moment dat, găndul că uite are 35 de ani şi n-a făcut nimic in viaţă ajungea atăt de dureros incăt sărea imediat din pat şi se intorcea la birou, hotărăt să inceapă lucrul şi să lucreze orice-ar fi, chiar dacă va crăpa cu totul chiar in acea noapte. Aprindea lumina, mijindu-şi ochii in izbucnirea albă, nemiloasă, se indrepta spre dulap, dar in timp ce se apleca să ia caietul cu scoarţe bej, unde avea povestirea neterminată, de pe poliţa de jos, se simţea atăt de obosit incăt renunţa imediat. - Sunt obosit, işi spunea, am făcut prostia să bag in mine ca intr-un bou şi, astfel găndind, fără indărjirea dinainte, de astă dată parcă impăcat cu el insuşi, o impăcare veselă, clocotitoare, lăsa totul baltă, amănănd pentru a doua zi, cănd - işi spunea el - va fi mai odihnit. Ca să fie a doua zi mai odihnit, trebuia să doarmă, nu putea adormi insă decăt foarte tărziu, chinuit de insomnie, care-i sporea pe măsură ce se găndea că altfel va fi din nou obosit măine şi nu va putea să se apuce serios de lucru.
Şi, intr-adevăr, a doua zi, chiar de dimineaţă incepănd, era prea obosit ca să mai poată scrie vreun rănd. Şi in cele din urmă muri. De ura care i se răspăndise treptat, treptat in tot corpul.