Gitenstein din România iubeşte democraţia

Eu sunt recunoscător autorităţilor române că pot să protestez fără să mă-mpuşte nimeni în cap de pe acoperişuri. Aşa cum a povestit Gitenstein că se-ntâmplă-n Siria.

Doamne ajută că sunt român şi că nu sunt sirian. Altfel, o beleam original. Acuma cântam la acor­deon cu îngerii sau mă jucam de-a v-aţi ascunselea printre norişori, lucru care n-ar fi tocmai rău dacă aş şti că nimeresc „la loc cu verdeaţă”. Cum însă destinaţia mea după ce o să crăp nu e deloc sigură, aş prefera s-o mai ard pe-aici, poate, cine ştie, mă fac băiat cuminte. După două­zeci de ani de democraţie, trebuie să mă mulţumesc doar cu atâta, că nu mă aia nimeni în gură când îmi cer drepturile, când proclam pasional dreptul la demnitate, când strig aproape patetic că vreau să plece ăla din Cotroceni, că nu-l mai suport, că m-a făcut de râs, că mă face de râs de fiecare dată când iese-n lume, trebuie să fiu mulţumit că nu mă trimite nimeni la groapa cu furnici, că nu-mi cântă nimeni prohodul, fiindcă îndrăznesc să-mi exprim liber opţiunea politică.

Gitenstein zice că am dreptul ăsta de la Dumnezeu, că adică, pot să am io câtă părere vreau şi pot să mi-o exprim liber, că tot aia, ăla tot nu pleacă, şi io pot să-mi pierd vocea ţipând pe stradă. E dreptul meu de la Dumnezeu să strig cât vreau, că ei fac tot ce vor ei. Asta e esenţa democraţiei americane: io zic ca tine şi fac ca mine. Un fel de „o sugi”, dar altfel spus. Sau poate că dimpotrivă. 

Poate că Gitenstein se mul­ţu­meş­te cu foarte puţin. Poate că aşa e el, un om modest, un tip şters, un bă­trâ­nel cumsecade, recunoscător că poate să iasă pe poarta am­ba­sadei fără să-i crape nimeni capu’. Îi mulţumeşte seară de seară lu’ Iahve c-a mai trecut o zi din pate­tica lui viaţă, fără să-l împuşte nimeni de pe acoperiş. C-a scăpat şi de data asta. Poate că aşa o fi bine.

Pentru „scursurile” din Piaţă, asta e mult prea puţin. Pentru „proştii, viermii”, pentru paramecii ăia sau nu-mai-ştiu-cum, faptul că strigă la pereţi de mai bine de două săptămâni de zile e un semn că lupta trebuie dusă mai îndârjit, mai susţinut, că trebuie regrupat şi acţionat altfel, că ăsta nu pleacă nicicum. E ca şi cum l-ar da pe Gitenstein afară de la serviciu şi el ar continua să se ducă. Zi de zi, opt ore pe zi, frumos, se duce în continuare la recepţii, spune în continuare tâmpenii, dă mâna cu oamenii. Imaginează-ţi un dialog cu astfel de căpos.

„Excelenţă, dar v-am dat afară”, „Susţin în continuare faptul că dreptul de a-ţi exprima opinia e unul divin”, „Dar, Excelenţă, sunteţi concediat, trebuie să vă întoarceţi în ţară”, „Să ziceţi mersi că nu vă dă cu capu’ de toţi pereţii”, „Bine, dar, Excelenţă, poate n-aţi înţeles, get the fuck out of here”, „Ehe, la voi e multă democraţie, v-aţi luat nasul la purtare, io zic mereu că puteţi să spuneţi orice”, „Hai pa, Excelenţă”, „Lasă că dăm noi milităria jos din pod” şi, ca-n bancul ăla stupid, cu veveriţa care făcea sex (ca să nu zic vorba aia) cu o alună şi vine unu’ şi-i zice: „You’re fucking crazy!”, „No, I’m fucking nuts”, zice veveriţa.