Guvernanţii falimentului

În timpul controversatei sale vizite la Băile Tuşnad, preşedintele Băsescu a lansat un mesaj important către naţiune. Flancat de doi mari prieteni ai României, Victor Orban şi de Laszlo Tökes, şeful statului a identificat (încă o dată) adevăratul duşman al poporului: presa mogulilor.

"Amploaiaţi ai lui Felix şi-ai lui Nuş vin să creeze românilor impresia că cineva nu vrea să dea mai mulţi bani pentru pensii! Credeţi-mă că aş vrea să dau sau să fac ca fiecare român să primească câţi bani are nevoie..."
Nu voi insista asupra tonului paternalist-comunistoid al acestei declaraţii. Remarc doar că sloganul "Fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi" a fost motoul doctrinei pe care Traian Băsescu cică a înfierat-o. Cu siguranţă nu are ce căuta în discursul unui lider de "dreapta". E la fel de nepotrivită ca şi imaginea Tătucului care-şi "miluieşte" norodul cu pensii şi salarii, de parcă ar face pomană din averea familiei.

Dincolo, însă, de aceste accente personale, mesajul preşedintelui repetă scuza pe care o auzim invocată obsesiv de toţi politicienii puterii: "Nu sunt bani!". Aceste cuvinte au devenit un fel de mantra a guvernării portocalii şi argument suprem pentru orice aberaţie.

Conducătorii noştri ne anunţă că suntem prea săraci ca să ne mai încurcăm în legi. Garanţiile constituţionale devin irelevante când vistieria e goală. Ni se sugerează că statul de drept e un lux pe care nu ni-l mai putem permite. De fapt, nu ne permitem un stat funcţional. Ar trebui, aşadar, să lăsăm la o parte pretenţiile absurde şi să pricepem că învăţământul, sănătatea, protecţia socială costă prea mult. Nici pentru Justiţie nu prea ne ajung banii. "Mica reformă" a lui Cătălin Predoiu ne propune acum o variantă mai ieftină şi mai expeditivă. Ce dacă unele dintre modificările de procedură încalcă drepturi garantate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului? Cică e în interesul justiţiabilului ca magistraţii să-şi sporească "productivitatea muncii" până la performanţele muncitorilor la bandă. La fel cum ni se zice că educaţia naţională nu are decât de câştigat prin desfiinţarea a 15.000 de posturi din şcolile patriei. Sau că închiderea multor spitale este, de fapt, benefică pentru sistemul sanitar.

În spatele tuturor acestor aşa-zise reforme se ascunde, de fapt, falimentul statului, incapabil să mai furnizeze servicii elementare cetăţenilor săi. Conducătorii noştri ridică din umeri ca în faţa unei fatalităţi. Nu sunt bani şi gata!
Li se pare absurd să li se reproşeze lor ceva. După doi ani de guvernare şi un împrumut masiv de la FMI, politicienii puterii se spală pe mâini de orice responsabilitate pentru colapsul actual. De vină sunt greaua moştenire, criza internaţională, poate vreo conjunctură astrală. Sau fiecare dintre cei 22 de milioane (?) de locuitori ai României. Mai puţin ei. Ei şi-ar dori sincer să trăim bine! Ce să facă, însă, dacă bugetul abia mai poate astâmpăra foamea clientelei de partid?