Guverne în şomaj tehnic

Meteorologii spun că o iarnă ca asta am mai avut prin 1985. Încerc să-mi aduc aminte cum a fost atunci. În mass-media vremii, despre viscol nu se vorbea mare lucru, autorităţile aveau un fel de nepăsare "oficială", păreau să spună că ierni grele au existat de când lumea, că priorităţile ţării sunt altele, că adevăratul revoluţionar mai pune o haină pe el şi trece la treabă. Sau merge la culcare.

Iar oamenii adăugau, automat, greutăţile aduse de viscol la cele cotidiene, la lipsa de alimente, la oprirea curentului sau a căldurii. Nu se invocau responsabilităţi. Nu existau exigenţe. Nimeni nu aştepta vreun primar voinic şi curajos care să se lupte, de la egal la egal, cu nămeţii.

După un sfert de secol, realităţile româneşti sunt, în bună măsură, altele chiar dacă viscolul a rămas la fel. Spre deosebire de trecut, avem acum coduri galbene, portocalii sau roşii, televiziuni care transmit starea şoselelor minut cu minut, oameni care se plâng în direct pentru că sunt blocaţi în traficul auto, în trenuri sau în aeroporturi. Avem autorităţi centrale şi locale care dau raportul oră de oră. Aflăm imediat cât e de rău şi aflăm şi toate motivele ştiinţifice pentru care nu poate fi mai bine.

Viscolul e şi un test. El scoate la iveală fragilitatea unui sistem bazat pe proiecte neduse până la capăt sau terminate de mântuială. Nu există ţară care să nu sufere când mari cantităţi de zăpadă se revarsă pe străzi. Dar România înfruntă iarna grea cu un sistem de drumuri publice în care nu există încă nici o autostradă terminată şi demnă de acest nume. Cu drumuri naţionale şi judeţene lipsite de orice formă de protecţie, fără parapeţi, fără perdele de arbori. Ce a fost s-a distrus.

Nu a apărut nimic în loc. În mediul urban, substanţele cu care se aruncă pe jos distrug asfaltul. Nici un oraş european nu iese din iarnă aşa cum ies oraşele româneşti, ca după bombardament, cheltuind, ulterior, sume uriaşe pentru reparaţii şi pentru îmbogăţirea câtorva drumari privaţi, mereu fericiţi când ninge vârtos. Ne-am obişnuit însă ca, înainte de alegeri, să "vopsim" drumurile cu asfalt. Şi atât.

De ani buni, beneficiem de o administraţie aflată parcă în şomaj tehnic, lipsită de proiect, mai ales în acest domeniu al infrastructurii. Radu Berceanu e un adevărat model al acestui gen de ministru care explică mereu ferm, autoritar şi cu o anume voluptate de ce nu se poate face nimic sau cât de puţin se va face în anul în curs, dintr-un motiv sau altul.

Dacă urmăreşti cronologia guvernărilor româneşti, capeţi senzaţia că miniştrii sunt puşi în funcţie doar ca să schimbe grăbit şefii din agenţii şi deconcentrate. Pe urmă, organizează o conferinţă de presă şi anunţă, zâmbitori, câteva planuri de anvergură. Apoi, din şase în şase luni, explică de ce nu le-au putut finaliza.

Viaţa omului e prea scurtă pentru un asemenea ritm de guvernare. Emil Boc, premierul perpetuu, se luptă, din vorbe, de doi ani, cu "pensiile nesimţite", şi elimină privilegii care se încăpăţânează să revină la locul lor, pe poarta din dos. În vremea asta, ţara se descompune fără ca premierul să bage de seamă. Trenurile merg, an de an, mai încet ca să nu deraieze, autostrăzile începute odinioară acumulează, an de an, întârzieri tot mai mari şi costuri sporite pe măsură. Iar impresia mea e că planul de guvernare al actualului cabinet va fi definitiv epuizat odată cu relansarea marilor programe "Rabla" şi "Prima Casa".

Spuneam în urmă cu un an, că această criză economică reprezintă pentru România un bun prilej de dezvoltare a infrastructurilor, pentru că depăşirea ei presupune investiţii publice serioase. Am ratat acest prilej. Viscolul viitorului ne va găsi la fel de nepregătiţi.