Împărţim suveranitatea, dar nu cedăm demnitatea

Suveranitatea este capacitatea unui stat de a dispune liber de resursele sale. Controlul asupra resurselor este baza puterii.
Un stat fără resurse are zero putere; adică, în fapt, suveranitate zero. Suveranitatea fără putere este doar nominală. Statele încearcă a-şi transforma suveranitatea nominală în suveranitate reală, corectîndu-şi deficitul de putere prin obţinerea controlului asupra resurselor altor state.

Suveranitatea este capacitatea unui stat de a dispune liber de resursele sale. Controlul asupra resurselor este baza puterii.
Un stat fără resurse are zero putere; adică, în fapt, suveranitate zero. Suveranitatea fără putere este doar nominală. Statele încearcă a-şi transforma suveranitatea nominală în suveranitate reală, corectîndu-şi deficitul de putere prin obţinerea controlului asupra resurselor altor state.

Cînd politica este insuficientă în acest scop, se ajunge la război. învingătorul, de regulă, se alege cu o putere mai mare. învinsul devine mai slab, iar suveranitatea sa, în termeni relativi, contează mai puţin.

La capătul unei istorii complexe şi contradictorii, marcată de momente de glorie şi de eşecuri lamentabile, impulsionată de inteligenţa şi caracterul cîtorva lideri, precum şi de miopia, laşităţile sau nebuniile multora, luminată de superbe izbucniri de mobilizare, solidaritate şi curaj popular, dar şi de o păguboasă tradiţie a dezbinării şi pasivităţii naţionale, fruct al alternanţei de noroc şi ghinion care i-a caracterizat nenumăratele tranziţii niciodată duse cu bine pînă la capăt, România a ajuns la constatarea că nu are suficiente resurse pentru a satisface aşteptările legitime ale cetăţenilor săi şi nici pentru a ajunge din urmă pe concurenţii săi mai dezvoltaţi.

Iată motivul pentru care a acceptat nu să îşi cedeze suveranitatea – aşa cum greşit spun unii –, ci să o exercite în comun cu alte state europene, abandonînd logica independenţei spre a funcţiona potrivit celei a interdependenţei.

Definindu-şi interesele naţionale în context european şi acceptînd să împartă controlul resurselor sale cu ceilalţi membri ai UE, cetăţenii români şi-au fixat ca ţintă aducerea ţării lor în situaţia unui stat prosper, sigur şi respectat în cadrul "Statelor Unite ale Europei".

Mergînd pe un asemenea drum, românii nu au înţeles însă să renunţe la demnitate. Euroentuziaşti, ei ştiau că între Uniunea Europeană şi Uniunea Sovietică este o deosebire de fond, iar nu doar una onomastică.

Iată, aşadar, de unde vine surpriza atunci cînd Comisia Europeană transmite României, prin glasul purtătorului său de cuvînt, că Parlamentul român nu poate legifera potrivit convingerilor sale nici măcar atunci cînd acţionează în baza competenţelor exclusive stabilite în tratatele europene şi nu aduce atingere acquis-ului comunitar.

Căci doar aşa pot fi interpretate criticile ameninţătoare legate de adoptarea legii privind depolitizarea justiţiei prin modificarea procedurii de numire a procurorilor sau cele privind refuzul de a ridica imunitatea unor demnitari.

Mai mult, CE se crede îndreptăţită să cenzureze şi aptitudinea Guvernului român de a desemna şefii unor instituţii româneşti, cum ar fi DNA, chiar şi atunci cînd numirea se face în baza legilor susţinute de ea. În fine, nu are rezerve să se implice în lupta politică internă din România, renunţînd la propriile recomandări sub condiţia cărora Tratatul de aderare cu aceasta a fost semnat, pentru a da astfel pîrghii suplimentare unui guvern de dreapta şi unui şef de stat neo-cezarist să îşi reducă la tăcere oponenţii politici.  

O asemenea atitudine de "comisar al poporului", dincolo de faptul că umileşte şi marginalizează România, încălcînd tratatele, dar mai ales spiritul integrării europene în curs, este antieuropeană.

Ea alimentează discursul euroscepticilor într-un moment în care Tratatul de la Lisabona are probleme de ratificare, încurajează ascensiunea mişcărilor antidemocratice de extremă dreapta din ţările europene şi diminuează
coeziunea politică a statelor membre.

În faţa reproşurilor europarlamentare, Comisia se apără invocînd un presupus acord încheiat cu Guvernul român în timpul ministeriatului Macovei.

Guvernul nu poate angaja însă România fără acordul Parlamentului şi chiar acesta nu poate accepta obligaţii anticonstituţionale, după cum Comisia nu-şi poate achiziţiona de la un stat membru mai multe competenţe decît îi conferă tratatele europene.

Oricum, în condiţiile abuzurilor amintite, Bucureştiul ar trebui să pună capăt unilateral acestei proceduri ilegale, nejustificate şi umilitoare, urmînd să negocieze un nou mecanism de cooperare în lupta cu corupţia şi cauzele ei.

Dacă din rîndurile Parlamentului european, ca şi ale celui român s-au formulat critici legate de derapajul CE, la Palatul Prezidenţial este linişte. Garantul demnităţii naţionale – de fapt, cel care a încurajat comportamentul inadmisibil al birocraţilor europeni împotriva intereselor româneşti şi europene, deopotrivă – tace.

Va putea vorbi cu prilejul Consiliului European, chemat să aprobe prin consens Raportul Comisiei privind România, document plin de inexactităţi decurgînd din procedee care frizează reaua-credinţă. Să îl urmărim! Vom şti atunci – dacă nu am aflat-o încă – de care parte a baricadei se plasează cel care ţine loc de Preşedinte al României.