În România se vinde şi viitorul

Pe români i-a lovit leuca în cap tocmai când se bucurau de interpretarea ca o victorie a sentinţei irevocabile a Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga prin care, dintr-un perimetru de circa 12.000 km pătraţi aflaţi în litigiu între România şi Ucraina pentru jurisdicţie în materie de exploatare a unor eventuale resurse minerale, se atribuiseră României vreo 80%.

Şi cum să nu te lovească damblaua când afli că ceea ce ai câştigat fusese deja mătrăşit de propriii tăi conducători, către nici măcar neştiindu-se cui, poate chiar vreunui ucrainean! Căci aceasta este esenţa contractului încheiat între Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi compania Sterling Resources. Nu mai contează acum că existau sau nu abordări cu şanse mai mari pentru România sau că sentinţa Curţii de la Haga era un compromis care să împace şi capra, şi varza şi nu constituia chiar vreo mare victorie pentru România! Nu mai conta pentru că, şi dacă era o victorie, îi fusese deja scoasă sămânţa pentru a rodi la alţii.

Oricât am fi însă de revoltaţi de contractul cu Sterling Resources, trebuie să admitem că, în materie de lipsă de respect faţă de resursele naţionale, acesta nu-l egalează pe cel din cazul privatizării Petrom. Contractul cu Sterling Resources, deşi montat şerpeşte în spatele uşilor închise, urmează în esenţă protocolul unui contract de concesiune: se atribuie dreptul de explorare (pe cheltuiala firmei concesionare) şi, în caz de descoperire de resurse, dreptul de exploatare. Că pentru statul român condiţiile în caz că se ajunge la exploatare sunt mizerabile, asta este o altă problemă! La privatizarea Petrom, despre care cei implicaţi insistă să sublinieze că totul s-a făcut după procedurile internaţionale, conţinutul concesiunii este, potrivit standardelor internaţionale, de râsul curcilor! S-a concesionat exploatarea unor resurse a căror exploatare era deja pe rol. Caz unic în lume, căci nimeni nu concesionează resurse ce se află deja în exploatare, ci concesionează prospectarea şi apoi exploatarea unor resurse potenţiale. Şi ce să mai vorbim în cazul cu pricina de condiţiile batjocoritoare în privinţa redevenţei! Cazul Petrom va rămâne unic în lume, căci este greu de crezut că vor mai exista autorităţi statale, indiferent de pe ce continente, care să-şi bată joc într-un asemenea hal de resursele naţionale pe care le-a lăsat Dumnezeu popoarelor lor. Şi, oricât am fi de revoltaţi pe dl Tăriceanu, care a parohiat contractul cu Sterling, trebuie să observăm că acest contract a putut fi de fapt încheiat doar în urma schimbării în trei rânduri a Legii petrolului. Schimbare care a avut loc pe parcursul a mai multor ani. Legea cu pricina, care prevedea iniţial doar “împărţirea producţiei” între statul român şi firmele concesionare, a sfârşit, după ce cu fiecare dintre cele trei schimbări s-a mai adăugat ceva în defavoarea statului român, să excludă împărţirea producţiei şi să menţină pentru statul român doar o redevenţă minimă între 3,5 şi 13% din producţie. Această minunăţie de lege este opera întregii clase politice postdecembriste! Drepturi de autor revin însă exclusiv dlui Tăriceanu pentru un singur lucru. Domnia sa a scos la mezat şi viitorul! A vândut exploatarea nu numai a ceea ce România avea ca jurisdicţie, ci şi a ceea ce ar putea să aibă în jurisdicţie, indiferent dacă acest ceva va ajunge sau nu să îi intre în jurisdicţie!