Întoarcerea PSD la partidul lui Ion Iliescu!

Slavă Domnului că până la Paşti mai sunt vreo şapte luni! Altfel, aşa-zisul Congres extraordinar al PSD, în realitate o imensă crăpelniţă electorală de vorbe şi lozinci, ar fi lăsat ouăle fără roşul indispensabil funcţiei lor de ciocnire. Pe vremuri, în preajma Congreselor PCR, se consuma atâta roşu că trebuia suplimentată producţia prin înalt decret prezidenţial. Aflându-ne însă în economia de piaţă, Congresul PSD a avut la dispoziţie cât roşu a fost necesar pentru ca să treacă drept reuniunea unui partid de stânga.

PSD ar trebui dat în judecată pentru însuşire ilegală de culoare. Roşul trimite la un partid al celor mulţi şi amărâţi. E PSD-ul de azi, formaţiunea baronilor locali şi centrali plesnind de osânză valutară, proprietari de vile şi judeţe, un partid al celor mulţi şi amărâţi?

Răspunsul ni-l dă tocmai această paranghelie pe cât de inutilă, pe atât de revoltătoare, dacă ne gândim la miile de oameni aduşi cu arcanul, la Bucureşti, de primarii biciuiţi de feudalii din fruntea consiliilor judeţene şi la suma imensă cheltuită pentru o manifestare electorală grandomană într-o ţară în care nu mai sunt bani pentru pensii. În sală şi la tribună a fost şi Ion Iliescu. Mircea Geoană, în discursul său, a ţinut să-i aducă un elogiu celui pe care l-a dat în brânci din fruntea partidului. Roşul risipit cu dărnicie la reuniunea PSD îşi găseşte astfel o explicaţie. În discursul final, Mircea Geoană a ţinut să-i confere lui Ion Iliescu statutul de Deng  Xiao Ping al PSD român:
"Domnul Iliescu este un exemplu de preşedinte al tuturor românilor şi n-am să ezit, după ce, cu voia dumneavoastră şi a bunului Dumnezeu, voi câştiga încre­derea românilor, să-i cer sfatul şi să îl rog să continue să vegheze asupra partidului pe care l-a fondat, alături de Adrian Năstase şi alături de toţi colegii care sunt aici!".

Mircea Geoană a vrut astfel să-i dea lui Ion Iliescu, drept răsplată pentru că-l sprijină să ajungă preşedinte, o acadea, pe care lingând-o, Marele Timonier să-şi mai îndulcească amărăciunea de a fi fost rostogolit, în aprilie 2005, pe treptele PSD. Plasându-l pe Adrian Năstase în ipostaza de fondator al partidului - un fals istoric, de altfel -, Mircea Geoană
i-a dat şi fostului premier o bombonică. Tot răsplată pentru înscrierea printre chibiţii săi electorali. Şi tot pentru ca, lingând-o, să uite că nimeni altul decât Mircea Geoană a pus la cale, prin restaurantele partidului, fugărirea lui Adrian Năstase de-a lungul şi de-a latul scenei noastre publice.

În cazul lui Ion Iliescu, Mircea Geoană a simţit nevoia unui cadou suplimentar. Ceva în genul unei sfârleze cu fofeze primite drept bonus, la magazin, de cumpărătorul unei maşini de spălat: beţia de roşu de la Congres. Roşul i-a amintit lui Ion Iliescu de frumoasele vremi ale tinereţii sale revoluţionare. Încercând să dibuim ce l-au sfătuit consilierii americani pe Mircea Geoană, alături de ţinerea unui discurs amintind mai degrabă de un candidat la Preşedinţia Americii bogate, decât de un candidat la Preşedinţia României sărace, vom descoperi că liderul PSD a ţinut să arate că PSD e strâns unit în jurul său. Şi a reuşit. Foştii săi adversari, Ion Iliescu şi Adrian Năstase, s-au suit la tribună pentru a ne convinge că Mircea Geoană e şi candidatul lor, nu numai al Coanei Zoiţica.

Spectaculosul lor salt de la duşmănie făţişă la iubire neţărmurită e o chestiune care-i priveşte. Ion Iliescu e de înţeles. La cei 80 de ani ai săi, simte nevoia să fie şi el băgat în seamă. Mai greu de înţeles e Adrian Năstase. La cei 60 de ani ai săi, fostul premier mai poate reveni în prim-planul politicii pe uşa din faţă. Are nu numai vârsta, dar şi calităţile necesare. Asta ar fi însemnat să refuze postura de chibiţ electoral al lui Mircea Geoană. Nu era obligatoriu să declare că nu-l susţine pe Mircea Geoană la Preşedinţie. Putea însă să-i refuze sprijinirea făţişă de la tribuna parangheliei. Toată lumea ar fi înţeles, inclusiv membrii PSD, că Adrian Năstase a refuzat să treacă drept ipocrit.

Dacă tribulaţiile morale ale lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase ţin de felul în care fiecare politician îşi gestionează imagi­nea publică, readucerea în prim-plan a lui Ion Iliescu în ipostaza de Deng Xiao Ping al PSD apare ca o gravă greşeală politică a lui Mircea Geoană. Schimbările din aprilie 2005 şi-au găsit motivarea în nevoia unor lideri PSD de a salva partidul de povara trecutului reprezentată de Ion Iliescu. Prezent la Congres, ţin minte că mulţi activişti PSD, mai ales cei din gene­raţia tânără, îmi spuneau că n-au nimic cu Ion Iliescu. Se săturaseră însă - ziceau ei - să dea socoteală de afacerea cu teroriştii şi de mineriade, într-un cuvânt, de un trecut cu care ei nu aveau nici o legătură. Păstrând respectul faţă de ceea ce făcuse Ion Iliescu pentru partid şi pentru ţară, Congresul din aprilie 2005 a optat pentru o echipă tânără, condusă de Mircea Geoană. S-a sperat astfel că PSD va reuşi să scape de acuzaţiile aduse de adversari în chestiunea trecutului postdecembrist şi, în plus, va putea obţine şi voturile alegătorilor tineri şi ale celor de la oraşe. Strâns unit în jurul lui Ion Iliescu mai degrabă decât în jurul lui Mircea Geoană, PSD a revenit la situaţia anterioară Congresului din aprilie 2005.  Spectaculosul gest îşi are cauza în nevoia lui Mircea Geoană de a ajunge preşedinte cu orice preţ. Chiar şi cu preţul ca PSD să se întoarcă pe neaşteptate la partidul  lui Ion Iliescu.