Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Avantajul de a călători într-o ţară vecină este dat de faptul că nu-ţi ia prea mult timp drumul până acolo. Mai cu seamă dacă mergi cu avionul. Mie, de exemplu, mi-au trebuit doar cinci ore şi jumătate de zbor pentru a ajunge de la Bucureşti la Kiev! Sigur, în loc de Munchen şi Frankfurt, drumul de o mie de kilometri, ce leagă, în condiţiile existenţei unui zbor direct, capitala noastră de capitala Ucrainei, putea să mă poarte prin locuri şi mai îndepărtate! Oricum ar fi fost însă, merita efortul. Căci întâlnirea cu Kievul m-a umplut pur şi simplu de încântare. O încântare uşor înfrigurată, ce-i drept, şi asta nu din pricina zvonului de iarnă ce hălăduia imperial pe străzi, ci a grandorii aproape trufaşe a clădirilor ce mărginesc bulevarde la fel de impunătoare şi poate şi la fel de trufaşe, dacă e să le judeci după maşinile care le străbat în mare viteză. Mai toate cu geamuri fumurii. În orice caz, nu pentru a fi în ton cu vălătucii de pâclă ce se sfarmă de cupolele aurite ale catedralelor, rostogolindu-se ca un plâns fără lacrimi la vale. Kievul nu pare să creadă în lacrimi, în ciuda protestelor prelungite ale susţinătorilor Iuliei Timoşenko, zgribuliţi în faţa corturilor de pe Bulevardul Kreshchatyk, unde şi-au stabilit cartierul general. Locul predilect de desfăşurare a activităţilor politice se găseşte însă în altă parte, pe acelaşi bulevard, însă la vreun kilometru mai încolo. În Piaţa Independenţei, desupra căreia se înalţă, la o depărtare de câteva străzi, palatul prezidenţial. Ce ciudăţenie, peste drum de palat se află cea mai rebelă clădire din tot oraşul! I se spune Casa Himerelor. Gorodetsky, un fel de Gaudi local, este cel ce a proiectat şi construit această “grădină zoologică” pe verticală. Două specii de himere aşezate faţă în faţă, zgîindu-se unele la altele, sub ochii curioşi ai vizitatorilor şi, desigur, sub cei vigilenţi ai miliţienilor. Himere artistice şi himere politice! Ca mediator între ele, dangătul clopotelor, deoarece de pe fiecare dintre dealurile pe care suie în cautarea cerului oraşul, răsare turla unei biserici. Kievul este nu doar ieslea în care a venit Rusia pe lume, ci şi cea în care a deschis pentru prima oară ochii ortodoxismul rusesc. Ochi mari, luminoşi, cât ferestrele catedralei Sf. Vladimir şi cele ale catedralei Sf. Sofia. De mai bine de o mie de ani se uită ochii aceştia la lume. Îţi vine, când treci pragul acestor edificii cu cuşme de aur să te faci mic. Poate chiar cât flăcăruia unei lumânări. Iar dacă te afli la Pecersk Lavra, la Mănăstirea Grotelor, adică, te crezi cu adevărat într-o scenă de “Andrei Rubliov” şi aproape că îţi vine să plângi. Deşi Kievul nu crede în lacrimi, ci mai degrabă în râsul subţire şi blond al îngerilor ce nu coboară, cum te-ai aştepta, de pe pereţii catedralelor, ci de pe treptele Universităţii Taras Şevcenko, care l-a dat lumii pe Bulgakov. Aproape că te năuceşte frumuseţea acestor îngeri, ca să nu spun că te bagă în draci. Îi place şi lui Lenin ceea ce vede. În ciuda pietrei din care este făcut. Eu, biet om de sânge şi carne, cum să nu mă bucur, văzând ce bine îi stă ortodoxismului când râde şi trece în fustă scurtă pe stradă?!
