La aproape cincizeci de ani

După patruzeci şi niscaiva ani, viitorul are gust amărui. E o postaţă de pelin răvăşită de adierile tânguirii, de palele neliniştii şi relelor presimţiri. Dincolo de răzor e moartea, rece şi definitivă. Aşteaptă fără zor recolta ce va să-i cadă sub coasa neîndurătoare.

Deocamdată şade rezemată de-un salcâm marţial şi socoteşte. Ceva nu-i iese la scădere şi d-aia chipul i se poceşte pe dată. Şterge şi reface calculele greşite, înmuindu-şi creionul chimic între buzele de stârv. N-o tulbură nimic, nenorocita nu-şi mişcă vreun muşchi! Şi cum să te uiţi într-acolo, cum să-ţi îmbolnăveşti ochii? Înspre mijlocul vieţii îţi întorci privirea îndărăt, şi inima.

Fiindcă trecutul l-ai mai trăit deja şi îl cunoşti ca-n palmă. Răsucit de-a-ndoaselea, te redescoperi ţânc fericit şi inocent. Iubit şi veşnic. Te vezi mai apoi tânăr, îndrăgostit şi cutezător, în stare să răstorni lumea. Cine să-ţi stea în cale, cine să te oprească din zbor? Pe toţi i-ai strivi dintr-o lovitură, dintr-o vorbă! Atunci n-ai decât viitor, iar viitorul e un limpeziş nefinit, inundat de lumină.

Preocupat într-atât de propriul urcuş, prezentul nici că există. Ori o exista, dar ar fi să te încurce, să te aţină locului. Deodată, viaţa se goleşte de prezent şi trecutul sporeşte cu lăcomie, se întinde nemăsurat în urma ta. Iar viitorul se scurtează, se strânge în mărginirea tocmai zărită. Începi să şovăi, să te îndoieşti de fiece gând, şi îndrăzneala scade, totul e în van!, îţi repeţi întruna, încărunţit în fatalitate.

Doar trecutul e sigur, numai pe el îl ai tovarăş de nădejde! Înlăuntru-ţi se amurgeşte ultimativ, şi fricile se năpustesc să te devoreze. Se lasă noaptea, groasă şi mută, iar stelele coboară pe rând în lanul de pelin. Alunecă lin şi stins în pământul înţelenit, acoperindu-l de întuneric.

La aproape 50 de ani, viitorul e o spaimă ce nu te slăbeşte neam. Îţi dă târcoale de peste tot şi te hărţuieşte cât să-ţi pierzi minţile. Nici planurile nu mai au vlagă, atârnă de firele invizibile ale temerilor, imposibil de alungat. În spate, zilele duse trăiesc încă, s-au scuturat de mucezeală şi clipesc vesele. Râd şi se zbenguiesc în voie, ca nişte noatini stârniţi de împrimăvărerile dospite la soare.

În trecutul nostru nimic nu ne împiedică să fim aşa cum visam, cum ne-am închipuit odinioară că ar fi trebuit să fim. Trecutul ne este la îndemână, pe când viitorul a devenit atât de incert, de improbabil... Îmi astup urechile ca nu cumva zgomotul seceretoarei să mă înnebunească, şi mă rog să i se tocească blestemata coasă.

- Poate revelionul să fie mai nesuferit ca o aniversare. Urcările în etate seamănă mai degrabă cu comemorările. Altădată îţi erau alături bunicii şi părinţii, iar lumânările înfipte în tort se înăbuşeau iute cu o singură suflare. În jurul tău se adună apoi o droaie de rude, cu prichindeii gureşi şi neastâmpăraţi, iar prin adolescenţă te colindă colegii şi prietenii de şcoală. Mai târziu, devii o speranţă, o investiţie chiar, şi destui se-ngrămădesc să-ţi cânte "La mulţi ani!". Să te aibă lângă ei la necaz.

Investesc minim şi pândesc profituri maxime. Pe nesimţite, bunicii şi părinţii ţi se prăpădesc şi rămâi cu copiii, în mijlocul familiei ciumpăvite. Iar odraslele îşi aduc camarazii ca să-ţi sărbătorească învârstnicirea. Uşor, uşor, ei se aşază la casele lor, şi către bătrâneţe nu-ţi rămân decât rămăşiţele vechilor relaţii. Rătăciţii în viaţă care, speriaţi de lăbărţarea răzleţirii, se agaţă de tine. Fiindcă tu le aminteşti de tinereţea deşirată pe veci, de ceea ce-au fost şi ei cândva. Şi nici nu se mai aprind lumânări, căci ele prevestesc moartea. Se deapănă poveşti asfinţite şi se scurmă în cimitire după camarazii de demult.

La aproape 50 de ani urările sună cinic, sunt de-o strepeziciune revoltătoare. Aniversările astea n-au nevoie de martori, sunt prea triste ca să fie întâmpinate cu lăute şi arlechini.