La ieşit în priveală pe Champs-Élysées

La o braserie de pe Saint-Honoré, ospătăriţa ţine morţiş să-mi vorbească în englezeşte, deşi i-am cerut ceva în franceză. Se vede limpede că face asta pentru a-şi dovedi că a reuşit să înveţe limba yankeilor. Asemenea tuturor celor care-şi fac o mândrie din învăţarea unei limbi străine, caută să spună în engleză cât mai multe propoziţii.

Nu e singurul caz de acest fel întâlnit în Parisul lui 2009. Francezii, până mai ieri atât de mândri de limba lor şi atât de nesuferiţi cu alte limbi, cu engleza mai ales, se zbat să înveţe limba lui Shakespeare, dar şi limba dirijorilor de trafic de pe aeroporturi.

La hoteluri, la cafenele, la magazine, la informaţiile din staţiile de metrou, nimeni nu mai strâmbă din nas când i te adresezi în engleză. Dimpotrivă, toţi lasă impresia că abia aşteaptă să-i întrebi ceva în engleză, dovedind astfel că habar n-ai de franceză. Şi parcă pentru a-ţi tăia de la început avântul de a li te adresa în franceză, parizienii te abordează ei primii în engleză. Când le spui că ştii franceza, par niţel dezamăgiţi. Au ratat o bună ocazie de a-şi verifica cunoştinţele de engleză.

Unul dintre afişele cel mai des întâlnite în metroul parizian face reclamă la un curs rapid de învăţare a limbii engleze. Mi s-a părut una dintre cele mai năstruşnice născociri publicitare. Afişul înfăţişează un tip abia ieşit dintr-o bumbăceală. Are cravata zburlită, părul vâlvoi şi un ochi vânăt. E, desigur, cetăţean al Imperiului Britanic. Dedesubt scrie: Opriţi masacrarea limbii engleze! O variantă a acestui îndemn înfăţişează un poliţist britanic abia ieşit din pumni, deşi are bastonul cu el.
*
În metrou, gata să coboare la prima staţie, un bărbat în toată firea pe patine cu rotile. Poartă cască de aviator, ochelari de soare şi, în spate, un rucsac din cele purtate de elevi când vor să aibă mâinile libere pentru a se putea cârpi reciproc. Bărbatul astfel îmbrăcat coboară şi o ia frumuşel pe peron. Spre surprinderea mea, nimeni din metrou nu l-a privit chicotind.
*
Când eram copil, ca să mă exprim în termeni de memorialist, şoseaua care trecea prin centrul satului foia de lume. Tineri şi tinere, în grupuri sau în perechi, se plimbau în sus şi în jos fără nici un motiv aparent. Practicau  aşa-numitul ieşit în priveală. De pe băncile din faţa porţilor îi  urmăreau babele, care-şi puseseră, la rându-le, ţinuta de sărbătoare. Altfel spus, veşmintele cu care urma să fie înmormântate. Perechile plimbăreţe erau urmărite şi comentate minuţios. Al cui e ăsta, maică?

Al lui Bursucea din Vale, care-l ţine pe al lui Vasilica din Deal.

Deşi între Găgeşti şi Paris e o distanţă ca de la cer la pământ, ca şi satul meu, Parisul are o uliţă de ieşit în priveală: Champs-Élysées. Aţa de asfalt care leagă Place de la Concorde de Arcul de Triumf face nostalgia tuturor turiştilor din lume. Cu timpul, graţie ştirilor, reportajelor tv, literaturii ieftine şi frustrărilor din Europa de provincie, zisă geografic şi Europa de Est, s-a format imaginea unei artere de lux, mărginită de magazine elegante, la care numai cititul firmei te costă un salariu, frecventată de doamne elegante, descinse atunci de la coafor, şi de domni şic, păşind ţepeni să nu li se strice dunga pantalonilor. În realitate însă, Champs-Élysées-ul de azi e o banală Stradă Mare a Parisului, bătută cu piciorul de turişti scânteind de entuziasm că sunt în Oraşul Luminilor şi de golani de mahalale, veniţi aici să ciordească şi, eventual, să pună ochii pe o potenţială victimă a unui viol în grup. Ca orice uliţă dintr-un sat, celebra arteră e supraaglomerată sâmbătă seara, când tot omul aflător în Paris iese la vedere în Centru. Deşi am fost în capitala Franţei de mai multe ori, abia acum, în vara lui 2009, am găsit timp să mă plimb pe Champs-Élysées. Nici vorbă de cetăţeni şic, ieşiţi la plimbare direct din Mercedesuri, pentru că aşa cere Codul Manierelor Elegante. Cei mai mulţi inşi proveneau, fără echivoc, din boschete, veniţi seara în centru după ce spărseseră cota de geamuri în locurile de parcare, flăcăiandri negri, cetăţenii arabi şi produsele încrucişărilor dintre emigranţi şi cetăţenii băştinaşi. Flăcăiandrii negri bântuie bulevardul de la un capăt la altul, cu aerul unei cete de câini în căutarea unei ibovnice, nu prea diferiţi ca neam şi comportament de flăcăii din Tirchileşti, ieşiţi  sâmbătă seara în centru ca să hărţuiască sexual tot ce-i de genul feminin, de la firma Berărie până la vaca în plin retur de la islaz. Toţi par traşi la indigo: bascheţi şi cipilică, mişcări descleiate, de crezi că de la un minut la altul se vor desface în părţile componente din atlasele de anatomia şi fiziologia omului, producători exclusiv ai mărcii numite gălăgie. Arabii, în schimb, se plimbă în familie. Nevasta împingând căruciorul cu cei patru copii şi purtându-l pe al cincilea în burtă, bărbatul venind în urmă, cu mâinile la spate, grav ca un executor judecătoresc, soacra şi vărul de-al doilea. Tinere musulmane trec lumea din jur prin priviri inexpresive. Se pitesc cu toatele sub basmale cenuşii de văduve înainte de a se mărita. Asiatici zâmbitori fotografiază tot ce întâlnesc în cale. Rarii parizieni get-beget sunt uşor de recunoscut după fularele de mătase înnodate cochet la gât şi bastonul cu măciulie de argint. În borcanele cafenelelor se văd, ca nişte castraveţi puşi la murat, domni şi doamne trăncănind zile-n şir deasupra unui pişcot şi a unei ceşti de cafea. Ospătari agili trec dintr-o parte într-alta a trotuarului, din local spre terasă cu tăvi ridicate deasupra capului. Să nu scuipe în ele cumva derbedeii! Gură-cască stau şi  privesc ore în şir la vitrinele cu preţuri inaccesibile. Am văzut o familie întreagă lingând îngheţată şi zgâindu-se la ceasuri de 5.000 de euro. Discotecile aruncă în stradă, fără menajamente, grupuri de muzici care răcnesc cât le ţine gura. Sus, pe Arcul de Triumf, scânteiază blitz-urile turiştilor, mândri că au Champs Élysées-ul la picioare.

E totuşi o deosebire între Champs-Élysées şi Uliţa Mare din satul meu. La Găgeşti nu vei întâlni mulţimea cerşetorilor români de pe Champs-Élysées, cei mai agresivi din lume. Dai de ei fie trântiţi chiar în mijlocul trotuarului, exhibându-şi cioturile de mâini şi de picioare, fie umblând printre trecători şi cerându-le un bănuţ cu aerul că te vor lua imediat la bătaie, dacă nu le dai.