La moartea unui escroc

· De câte ori moare un demnitar sau un om politic, având pe rol dosare penale masive, gândesc că e cea mai nedemnă ieşire din scenă din câte ar fi avut la îndemână. La neoameni, moartea nu e o dramă. În faţa morţii subite a unui criminal, care ar fi fost să stea zeci de ani după gratii, societatea e descoperită. Câtă trudă şi câtă cheltuială, ca să aduci în tribunal un ins care a furat pensia a mii de bătrâni ori a violat un minor, iar el, laşul, o şterge pe lumea cealaltă!

· În ultimii ani, au lipsit din listele cu intelectuali, care protestează contra unor samavolnicii ale statului sau susţin o cauză publică însemnată, câţiva dintre semnatarii tradiţionali ai acestora. Au semnat, din 1990 încoace, toate protestele şi toate proclamaţiile. Şi, ca şi cum ar fi făcut o pauză din motive ce nu vor ajunge niciodată la cunoştinţa naţiei, trei ani la rând nu mai semnează. După care semnează iarăşi, în toate listele care li se dau la semnat. Să înţelegem că trei ani au încetat să mai fie intelectuali şi apoi au devenit din nou intelectuali? Vastă întrebare!

· Un amărât sapă, vesel nevoie mare, un şanţ. E o vreme câinească, omul e plătit prost, de mâncare în traistă n-are decât o tocană de cartofi sleită şi totuşi sapă şi râde mulţumit de tot ce vede, de tot ce i se întâmplă şi chiar de tot ce nu are şi n-o să aibă niciodată. Iar eu, ferit de ploaie sub copertina unei librării, îl compătimesc şi mă întristez ştiind că mai mult decât un amărât de necalificat, plătit mizerabil ca să dea cu lopata şi cazmaua n-o să fie, indiferent ce guvernări va avea ţara. Eu îi port crucea, iar el merge lipsit de griji în urma mea, cu ţigara în gură, râzând şi simţindu-se bine.

· Criticul literar, care are pică pe un autor, găseşte întotdeauna cuvântul cel mai convingător ca să-i discrediteze cartea la public. E chiar o plăcere să te răzbuni pe operă, când nu te poţi răzbuna altfel pe autor. Pe coperta a patra a unui roman scos de o editură comercială, criticul de serviciu al casei scrie că autorul e "redutabil". N-am mai dat de mulţi ani peste cuvântul redutabil şi el s-a descărcat de sens ca o baterie nefolosită. O nevastă poate să fie redutabilă? Dar un preşedinte de ţară? Scriitorul e redutabil fiindcă apără o redută? Vaste dileme!

· Un confrate nu-şi explică de ce se scoală în picioare când îi telefonează unul dintre cei mai prestigioşi eseişti ai zilei, dar nu şi când e sunat de prietenul acestuia, o personalitate de rang la fel de mare.