Legea disperării

Celor care nu-şi plătesc taxele la stat li se iau ajutoarele sociale, anunţa presa zilele trecute. Cine are mai mult de un gram de aur sau orice alt metal preţios, adio ajutor social! „Li se iau tot celor care n-au”, m-am auzit gândind. Despre asta a vorbit şi Iisus acum 2.000 de ani: „Celui ce n-are i se ia şi ce are; iar celui ce are i se mai dă”. Cu toţii auzim asta la biserici, dar – atunci cand o şi legiferăm – nu se întamplă pentru că înţelegem în expresia Mântuitorului o lege a minţii, a creaţiei, nu pentru că pri­vim conştient şi cu înţelepciune în esenţa fiinţei umane, ci dimpotrivă, fiindcă răspundem inconştient unei stări de disperare a minţii omeneşti.

Legiuitorii umani fac legi „dezuma­nizante”, care confirmă doar faptul că minţile oamenilor s-au umplut de şi mai multă amărăciune, faptul că minţile a mii de oameni şi-au repetat cu disperare „nu am bani, nu am cu ce să plătesc taxele, nu am bani de mâncare”. O mai neagră şi înrobitoare disperare a minţii atrage alte pierderi, un rău de care nu te poţi dispensa, pe care nu ştii cum să-l îndrepţi, te atrage în răul mai rău sau îţi aduce o lege a taxelor, în vreme ce ajutorul cu pricina nu-ţi ajunge nici să mănânci o săptămână. Dacă trăieşti numai din ajutorul social (şi pentru unii asta se întâmplă) şi eşti obligat să plăteşti taxe, eşti pierdut.

Eşti aşa cum ţi-ai imaginat, cum ai gândit, cum ai prezis, eşti atras într-o capcană fără ieşire şi într-o prăpastie a disperării fără seamăn, o capcană din care poţi ieşi numai ajutat din afară. Mintea omului pierdut nu se mai poate ajuta singură. Nu mai poate gândi că ar putea fi bine, în timp ce răul absolut îi pluteşte în faţă, în vreme ce răul e materializat sub forma foamei, a mizeriei, a decăderii şi a luptei pentru supravieţuire. O lege care-l condiţionează şi-l constrânge pe cel care nu are sesizează existenţa unei stări de deprimare teribilă a oamenilor care trăiesc din ajutoare sociale, dacă ne raportăm strict la parabola lui Iisus.

O lege care vine să-i ia copilului sărac alocaţia sesizează că acel copil sărac e marcat grozav de sărăcie şi de lipsuri. Legea aceasta nu gândeşte în termenii despre care tot Mântuitorul ne-a vorbit într-o altă parabolă a sa: „Dacă-i dai celui flămând, Mie îmi dai”, ci în termenii accentuării disperării de a „a nu avea”!

Un cercetător modern al stărilor înalte ale conştiinţei, David Hawkins, a spus că, atunci când oamenii sunt privaţi de cele necesare supravieţuirii, acţiunile agresive şi infracţiunile făcute pentru a trăi sunt justificate. Dacă-i aşa, o lege care ameninţă supravieţuirea, o lege care ia de la cel ce nu are nu face altceva decât să încerce să repare o infracţiune financiară, dar să invite la alte tipuri de infracţiune, la violenţă şi la agresi­vitate, justificate de nevoia de supravieţuire. Fără îndoială, vor fi mulţi aceia ce nu-şi pot plăti taxele şi vor rămane şi fără acel minim de ajutor pe care-l primeau.

Precum părintele care-a spart farmacia într-o noapte în care copilul său avea febră mare şi viaţa îi era pusă în pericol, oamenii fără surse de venit ar putea fi constrânşi  să comită infracţiuni pentru supravieţuire. Dacă privim lucrurile din aceste unghiuri, pe de o parte a faptului că prezenţa legii sesizează o accentuare a deprimării şi disperării unor categorii sociale, pe fondul lipsurilor şi al unei incapacităţi de a ieşi din ele fără ajutor, iar pe de altă parte faptul că aceeaşi lege riscă să împingă oamenii nevoiaşi către infracţionalitate, se poate să ajungem la concluzia că a-i ajuta să se ridice din starea de disperare ar fi cel mai potrivit mod de a ne ajuta şi pe noi înşine.