Legendele mizeriei

Trei blocuri de douăzeci de etaje dintr-o periferie a New York-ului, ocupate ani de-a rândul numai de asistaţi sociali, au fost într-un asemenea hal vandali­za­te de locatari, încât a trebuit să fie demolate. Chiar să fi fost re­con­diţionate şi alocate unor alte ca­tegorii de ce­tăţeni, cu un simţ civic mai evo­lu­at, legenda nea­gră le-ar fi ur­mărit. Unii oameni au în gene­tica lor che­ma­rea tra­iu­lui de caver­nă, re­fuză toate re­gulile ci­vi­li­zaţiei ur­bane şi nu numai că sunt ne­glijenţi, dar sunt şi puşi pe  dis­tru­­ge­re. Simt şi ştiu că nici o co­mu­ni­ta­te nu-i doreşte şi se răz­bu­nă pe con­diţia lor de paria, murdărind, de­­te­­r­i­o­rând şi josnicind tot ce e de fo­lo­sinţă pu­blică, dar şi de fo­lo­sinţă personală.

În Bucureşti, în mai toate car­ti­e­rele, aşa-numitele "blocuri pentru nefamilişti" de odinioară au fost ocupate de declasaţi şi de asis­taţi, care au terminat ceea ce tine­rii lucrători ai fabricilor din zonă, adu­naţi în regim de cazarmă pentru civili, începuseră. Le-au distrus. Oricât s-ar strădui primăriile să le reabiliteze, trebuie acceptat un adevăr negru şi el: asocialii, care le ocupă, nu pot fi reabilitaţi de­cât prin excepţie. Umanitatea are boli nevindecabile întocmai in­diviziilor. Omul croit pe dos nu poa­te  fi reparat. Condamnările la moarte şi la temniţă pe viaţă, în ca­zuri de ferocitate şi dispreţ cli­nic pentru semeni, asta spun, că nu există întotdeauna soluţii care ame­li­orează, şi că singura procedură cu un efect real este izolarea per­soanelor şi a categoriilor de­cla­sate genetic.

Bucureştiul, în zonele cel mai circulate, arată ca un ghetou controlat de bande de adoles­cenţi care maculează zidurile şi nu lasă nimic din ce e nou şi cu­rat neatins. N-o fac ziua, ci noaptea, cu conştiinţa răului programatic. Nu-s doar câţiva, cum zic în dodii primarii, când sunt abordaţi în chestiunea vandalizării clădirilor de patrimoniu, a staţiilor de tramvai şi de metro şi, în general, a locurilor care se înnoiesc, sunt sute şi din ce în ce mai insistenţi, ca şi cum ar dori să se ştie că sunt mulţi şi  foarte răi, că sunt cete care se consideră în război cu socie­ta­tea. România produce o categorie de golani practic necunoscută în Occident: golănimea din licee şi universitară.

Cele mai abuzate sunt clădirile din zone universitare, iar străzile din preajma facultăţilor de limbi străine şi de drept ale Universităţii bucureştene sunt o in­fec­ţie cronicizată. Circulă profesorii, decanii şi rectorii pe aceste străzi, dar circulă numai cu maşini care opresc la intrarea în şcoală. Şi astfel se simt în afara fenomenului. Bulevarde întregi suferă din cauza golănimii înstărite, fiindcă aceasta e liderul odiosului proces de maculare a oraşului, iar administraţia Capitalei nu reacţionează. Ar fi să vorbim despre o laşitate generalizată, dar e ceva mult mai grav: numărul românilor pentru care mizeria contează ca o fatalitate suportabilă e mult mai mare decât ne place să credem. Problema, cum le convine politicienilor să spună, nu este la unele "elemente", ci la o majoritate resemnată.