Lichidarea statului de drept

În doar două săptămâni, ultimele două, în România s-au petrecut, în regim de transmisii live, câteva bătăi de stradă între interlopi, două decese pe motiv de culpe medicale în spitale, jefuirea unui depozit de armament, două asasinate în plină stradă şi o captură-record de 1200 kg de cocaină.

Televiziunile de ştiri mănâncă o pâine albă ţinând-o tot într-o ediţie specială, drumurile naţionale sunt împânzite de maşinile Poliţiei, iar cele două partide de guvernământ socializează-n grup la aer tare de munte, şpriţ şi lăutari. Asta pentru că simt nevoia de relaxare şi voie-bună după săptămânile de împărţire nocturnă a ciolanului bugetar, aşa…de recesiune, cum e el.

România e-n criză, asta nu-i nici o noutate. Adevărata ştire e că nu traversăm doar o criză economică, ci una generalizată, de sistem. Şi ne-am făcut până acum că n-o vedem, am închis complice ochii, refuzând să acceptăm că ne scăldăm porceşte-n mocirlă. Statul în sine riscă să dispară ca entitate dacă lucrurile anormale pe care le tolerăm îşi vor continua evoluţia nefiresc de exponenţială. Pentru că România pare, privită la rece, o împărţeală pe cnezate şi voievodate autonome (şi nu neapărat criteriul geografic primează, ci mai ales cel infracţional), dar ţinute oarecum unite între ele într-o strânsură de formă. Acest stat nu mai are absolut nici o autoritate. Cei cocoţaţi periodic în jilţuirile pufoase ale puterii, fără nici o excepţie de coloratură politică, nu fac absolut nici un efort pentru impunerea şi respectarea regulilor.

Interlopii nu-şi reglează conturile-n stradă de alaltăieri sau de la ultima schimbare de guvern încoace. Doar că acum – voit sau nu, cu substrat politic ascuns ori ba – şi-au radicalizat modul de acţiune, şi-au transparentizat nemerniciile şi au mărit cadenţa infracţională. Fiindcă aceştia ştiu, au fost obişnuiţi, de inegalabila experienţă a şcolii vieţii, că nu va exista nici o reacţie serioasă la adresa lor. Ci doar, eventual, nişte mici şi inutile demonstraţii de forţă şi de formă ale instituţiilor publice plătite să vegheze la asigurarea ordinii publice. Şi că, după ce se obţine efectul dorit, adică liniştirea pentru moment a opiniei publice, relaţia subterană stat-bandiţi se va aşeza pe baze noi, de cooperare economică fructuoasă şi reciproc avantajoasă. Nici condamnaţii periculoşi nu beneficiază subit, odată cu încălzirea globală, de amabilitatea deloc dezinteresată a instanţelor de judecată, care-i trimit câte trei luni la odihnă şi tratament ca să nu-i mai caute nimeni după aia. Doar că a fost nevoie să moară împuşcaţi în stradă doi oameni, cu precizie de ceas elveţian de către un individ eliberat pe motiv că are privirea ceţoasă, ca să aflăm stupefiaţi că ţara geme de blonăviori cu palmares infracţional demn de Sing Sing. Suflete sensibile, care se tratează-n libertate de beteşuguri reparabile-n sistemul penitenciar şi, din când în când, ca să nu-şi uite abilităţile, mai săvârşesc câte o nelegiuire. Iar exemplele pot continua cu nemiluita, începând cu vraiştea perpetuă dintr-un sistem sanitar veşnic supus unei reforme fără fond şi terminând cu dezastrul dintr-o armată decimată în numele unor comandamente planetare induse, culmea, de aderarea la o organizaţie militară.

Nu trebuie să ne mire, în actualul context, că nu mai puţin de 73% dintre românii chestionaţi de un institut de sondare a opiniei publice aşteaptă nerăbdători un despot care să desfiinţeze parlamentul şi alegerile libere. Oamenilor înfometaţi şi înspăimântaţi nu le ţin de foame înaltele percepte democratice şi nici nu le păzesc casele aleşii la uninominalul de cartier. După 20 de ani de democraţie, din păcate, lumea resimte din plin doar insecuritatea economică şi socială. Şi s-ar putea să-şi dorească o schimbare radicală. Iar atunci când îţi doreşti ceva cu ardoare s-ar putea să ţi se şi întâmple…