Lozinca

Vântul de azi-noapte a desprins dintr-un piron lozinca: Trăiască ţara noastră, Republica Socialistă România!

Mare agitaţie la Comitetul judeţean de Partid. Se vorbeşte chiar de convocarea unei Plenare extraordinare cu activul. Mult mai grav, Tanţi, şefa de Cabinet a primului secretar, de obicei veselă, disponibilă la glume cu şi fără perdea, s-a făcut brusc serioasă şi aruncă priviri de gheaţă până şi celor care-i spun că-i stă bine cu bluza asta. Vântul de azi-noapte a desprins dintr-un piron lozinca: Trăiască ţara noastră, Republica Socialistă România!

Scrisă cu litere roşii, ca de foc, lozinca se întinde de-a lungul întregii faţade a clădirii de nouă etaje. Pentru ridicarea ei până sub acoperiş a fost nevoie de o macara turn, iar pentru scrierea corectă din punct de vedere gramatical, de o echipă de cercetători de la Institutul de Lingvistică. Iscat din senin, vântul a smuls acoperişurile mai multor case, a scos din rădăcină livada IAS-ului, proaspăt sădită, şi a întrerupt curentul electric în trei sferturi din oraş. Sunt însă pagube care nu ridică în faţa Comitetului Judeţean de Partid probleme atât de mari precum cea a lozincii. De dimineaţă, toţi cei care trec prin Piaţa din Centrul Oraşului dau cu ochii de Republica Socialistă România căzută într-o rână. Oamenii străbat Piaţa fără a se opri ca să se uite la lozincă. E drept, din când în când, câte o băbuţă în drum spre piaţa de zarzavat se opreşte şi se uită câteva clipe la Republica Socialistă România care stă să cadă. Nu se ştie însă dacă, fără ochelari, aşa cum e, îşi dă seama că e vorba de lozinca binecunoscută sau de un şir de izmene atârnate la uscat. Cei de la Comitetul Judeţean de Partid nu se lasă însă înşelaţi de aparenţe. Ştiu că mai toţi cei care trec prin piaţă văd cu coada ochiului lozinca stând într-o rână şi fac presupuneri ciudate nu atât despre ea, cât mai ales despre caracterul socialist al ţării. Până la luarea unei decizii definitive s-a luat măsura blocării accesului în piaţă a celor care nu sunt membri de partid şi a membrilor de partid care nu sunt cu cotizaţia la zi.

*

GRAŢIE UNEI CĂRŢI
Viorel Uşurelu şi Lucia Pantazică s-au cunoscut prin intermediul Contelui de Monte Cristo, de la Secţia Împrumut a bibliotecii orăşeneşti. Viorel Uşurelu e de meserie tinichigiu. Nu se prea omoară cu cititul. Venise se împrumute o carte după ce văzuse, pe un stâlp din piaţă, un anunţ potrivit căruia cine se înscrie la biblioteca orăşenească primeşte cadou un lacăt. Bibliotecara, o femeie între două vârste, care-şi ştergea mereu palmele, deoarece transpira abundent, îi recomandă romanul lui Alexandre Dumas. Când o termină de citit (lacătul se dădea numai dacă terminai prima carte împrumutată de la bibliotecă), Viorel notă pe ultima pagină: E f.f. frumoasă. Am citit-o cu mare plăcere. Cartea încăpu pe mâinile Luciei Pantazică. Croitoreasă de meserie, Lucia rămăsese pe drumuri după ce atelierul la care lucra dădu faliment din lipsă de clienţi. Atelierul era profilat pe rochii de mireasă. Or, tot mai multe fete preferau să închirieze o rochie de mireasă decât să-şi facă. Pentru că avea la dispoziţie timp berechet şi, mai ales, pentru că voia să se mărite, Lucia căzu în patima cititului. Se dădea în vânt după romane cu prinţi şi conţi, la care-i raporta, în chip defavorabil, pe bărbaţii de azi. Prinţul sau contele te lua de nevastă fără să clipească şi dacă, din greşeală, îţi vedea glezna. Un bărbat de azi nu te-ar lua de nevastă nici dacă te-ar fi văzut goală. Apucându-se de "Contele de Monte Cristo", Lucia ajunse cu greu la ultima pagină. Când îl văzu pe Edmond Dantes în grota de la Château d'If, o bufni plânsul. Ca să nu ude cartea şi s-o strice, o ţinu până în final la vreo jumătate de metru de ea.

Fericită că Edmond Dantes s-a răzbunat pe ticăloşii care i-au distrus viaţa, Lucia trânti sub mărturisirea lui Viorel o întrebare răutăcioasă:

- E vorba cumva de o vacă?
Viorel Uşurelu socoti că nu i-ar strica să mai facă rost de un lacăt. Se prezentă la bibliotecă sub alt nume şi împrumută tot "Contele de Monte Cristo", pentru că astfel nu mai trebuia s-o citească. Când descoperi întrebarea, se grăbi să trântească şi el un răspuns ironic, deşi nu ştia cine-i autoarea:

- După cum scrii, e vorba mai degrabă de o viţică.

- Nu crezi că-i vorba de un bou? replică Lucia, tot în scris şi tot pe ultima pagină a romanului.

Şi uite aşa, din ironie în ironie, ajunseră să mâzgălească toată ultima pagină albă. De trecut la copertă nu se putea, deoarece aceasta nu era disponibilă. Pe întreaga ei suprafaţă se lăfăia o tipă fără sutien şi cu poalele sumese mult deasupra genunchilor. În priviri i se citea o invitaţie deşucheată. Era, în viziunea editurii, Mercedes, nefericita iubită a nu mai puţin nefericitului Edmond Dantes.

Viorel şi Lucia n-avură încotro. Pentru a putea continua fermecătorul schimb de replici, trebuia să se întâlnească. Şi când se văzură, se îndrăgostiră atât de tare încât, la nici un an după asta, erau căsătoriţi şi aveau deja un copil. Căruia i-au spus Edmond, în amintirea lui Edmond Dantes, cel care le unise destinele.