M-am săturat!

Aş vrea să se termine odată şi cu alegerile astea. Să iasă cine o ieşi învingător, să mai încerce o dată Traian Băsescu o manevră, să mai facă o dată balamuc în ţară, şi gata! Să-ncepem să ne vedem d-ale noastre. Cu criză economico-financiară mondială sau fără ea, Doamne ajută!, să începem să ne regăsim identitatea şi INTIMITATEA.

Pentru că isteria politică a coborât din sferele înalte ale puterii în stradă, ne-a intrat în case şi ni s-a băgat printre prieteni şi rude. Vremurile însele au devenit isterice şi au căpătat un fel de nerăbdare nevrotică. Evenimentele se rostogolesc şi ne cad în cap ca o avalanşă. M-am săturat de toată tensiunea artificială care este creată în jurul meu şi în care sunt obligat şi eu să trăiesc. Nu vreau să mai ştiu de crime, jafuri şi violuri. Dar ca să pot fi om prin­tre oamenii acestei ţări intru, zilnic, în contact cu lucrurile de genul ăsta. Din simpla nevoie de a fi informat, de a cunoaşte premisele zilei de astăzi şi pe cele ale zilei de mâine. Preţul plătit pentru aşa ceva este enorm! Trebuie să-mi tăvălesc neuronii prin toată zoaia produsă de abjecţia umană. Trebuie să mă crispez şi să înfrunt, bărbăteşte, accidente, morţi pe şosele, mame însărcinate care mor în spitale, copii abuzaţi, bolnavi incurabili care strigă după ajutor. M-am săturat. Îmi ajunge! Înţeleg că trebuie să-mi port crucea.

Dar nu mai poate fi vorba despre aşa ceva. Pentru că de fapt mi se aruncă în braţe o piatră de moară. Am ajuns să mă trezesc, terifiat, cu gândul la Şerban Huidu. Să privesc, de aproape şi pe toate părţile, o in­conştienţă monstruoasă. Deodată, într-o bună dimineaţă de week-end care nu anunţa nimic spectaculos, scara valorilor mele s-a frânt şi inconştienţa n-a mai fost un atribut al tinereţii, care, e adevărat, are în sine, latentă, potenţa criminalităţii, ci a devenit, ca într-o mutaţie gene­tică, monstruoasă. Lungi zile, în şir, am fost răstignit cu faţa către această privelişte oribilă care mi se înfăţişa pe toate părţile. Nu pot face nimic pentru a scăpa, şi calvarul se pare că va continua pe un termen nedefinit. M-am săturat de interpretările politice ale momentelor din viaţa mea, de felul în care de la televizor mi se explică de ce mi-e bine sau mi-e rău. Am timpanele înfundate cu scandaluri de corupţie. A ajuns să nu mă mai intereseze. Isteria care înconjoară şi acest subiect mă irită la culme, îmi creează o stare de indispoziţie pentru multe zile după ce voi fi auzit, iarăşi şi iarăşi, despre vreunul care este atât de calic, încât îşi vinde, pe bani puţini, liberatatea şi liniştea, şi onoarea, şi familia, şi viitorul. Sau când aud despre fărădelegi făcute la lumina zilei în virtutea constatării că „puterea o deţinem noi” mi se întoarce stomacul pe dos. Nu mai vreau!

Îmi doresc să mă pot odihni. Să mă cuprindă un somn binefăcător din care să mă trezesc mântuit de coşmarul diurn. Să fiu spălat şi pe creier de toate imaginile oribile care mi s-au impregnat pe scoarţa cerebrală şi care îmi deformează gândurile, şi pe suflet de mâzga tristeţii, a neputinţei şi a urâtului, care s-a făcut scoarţă şi nu mă mai lasă să simt nimic.

Nu, nu e vorba despre faptul că sunt într-o pasă proastă când scriu toate astea. Am mai trecut, de-a lungul timpului, prin momente similare şi am preferat să mi le consum în singurătate sau măcar în tăcere. Dar acum durează de prea multă vreme, de ani în şir. De când politica a început să însemne ură şi dezbinare şi să ne pătrundă în case. De asta spun: să vină odată alegerile şi să se termine, cum o fi, numai să se termine!