Mama Natură nu iubeşte supraspecializarea

Nassim Nicholas Taleb observă în eseul său “Despre robusteţe şi fragilitate” că Mama Natură iubeşte redundanţele. De aceea avem doi ochi, doi plămâni, doi rinichi, chiar şi două creiere. Fiecare are o capacitate mai mare decât cea necesară unor situaţii obişnuite, deci redundanţa înseamnă asigurare.

Opusul redundanţei e optimizarea, pe care se bazează economia, matematizată de Paul Samuelson, iar matematica a contribuit la constituirea unei societăţi înclinate spre eroare. Economiştii vor considera că e ineficient să păstrezi doi plămâni şi doi rinichi, chiar dacă o astfel de optimizare ne va ucide după primul accident. Dacă am da-o pe Mama Natură pe mâna economiştilor, ei ar scăpa-o de rinichii suplimentari: de vreme ce nu avem nevoie de ei tot timpul, ar fi mai “eficient” să-i vindem şi să folosim un rinichi central, plătit cu ora. Totodată, noaptea am putea închiria ochii, căci nu avem nevoie de ei ca să visăm.

Şi, apropo de erori, teoria avantajului comparativ, descoperită de David Ricardo, spune că ţările ar trebui să se concentreze asupra a ceea ce fac mai bine. Unele să se specializeze în vin, altele, în haine. Dar ce se întâmplă când preţurile oscilează? Cel care produce vin va observa că e “captiv” în fabricarea unei singure mărfi şi va ajunge la o concluzie opusă lui Ricardo. De aceea Taleb crede că Mama Natură nu iubeşte supraspecializarea, pentru că limitează evoluţia şi slăbeşte animalele.

Iar Mamă Natură nu iubeşte, de asemenea, nimic din ceea ce e prea mare. Conceptul “economiei de scară” - potrivit căruia companiile economisesc bani când devin mari, deci sunt mai eficiente - se află în spatele fuziunilor. Companiile par să fie mai “eficiente”, dar sunt mai vulnerabile la accidente externe, de tipul “Lebedelor Negre”. Atunci când companiile sunt mari trebuie să se optimizeze pentru a da satisfacţie analiştilor de tip MBA, care vor face presiuni să se vândă rinichiul “în plus”, pentru a “îmbunătăţi bilanţul”, contribuind în cele din urmă la falimentul afacerilor.

Taleb subliniază că, deşi o anumită clasă de erori neprevăzute şi şocuri aleatorii zguduie organismele mari, cu mult mai rău decât cele mici, guvernele sprijină aceste organisme fragile “pentru că sunt angajatori mari” şi au agenţi de lobby. Companiile mari obţin ajutor guvernamental şi devin tot mai fragile, ajungând într-un fel să conducă guvernul. Pe de altă parte, afacerile mici eşuează fără să-i pese cuiva; ele trebuie să fie eficiente şi să asculte de legile naturii.

Completându-l pe Taleb, Mama Natură e redundantă pentru că pune preţ pe proprietate. Iar când vine statul şi le spune entităţilor mici, ce funcţionează în condiţii de piaţă, că au nevoie de un rinichi mai puţin ca să funcţioneze precum cei mari, fragili şi protejaţi politic, atentează la proprietate. Eliminarea legilor naturii sub pretextul că renunţăm la ceea ce nu e absolut necesar va genera organisme incapabile să se adapteze la mediu, dar în măsură să-i mistifice caracteristicile reale. În aşa fel încât să pară că “Big is beautiful”, când, de fapt, aşa cum remarcă Taleb, mare înseamnă urât - şi fragil.