Marian Drăgulescu, învingător definitiv

Succesul repurtat de Marian Drăgulescu la ultimele campionate mondiale de gimnastică are consistenţă în sine. Dar are şi anumite semnificaţii demne de luat în seamă. Cel puţin pentru mine, mai puţin specialist şi mai mult om al judecăţii subiective.

Din gimnastică îl ţin minte pe Dan Grecu. Crucea lui de la inele a însemnat frumos gimnastica masculină românească şi mondială. Deşi pe vremea când Dan era în activitate româncele aveau la picioare întregul mapamond, deşi trăiam satisfacţii de nedescris atunci când ele reuşeau să le ţină la respect pe sovieticele unioniste, mai era loc de preţuire şi pentru Dan Grecu. După ce Dan Grecu nu a mai concurat şi a devenit antrenor, am învăţat să-l ţin minte pe Marius Urzică. Alt exemplar de rasă în gimnastica masculină românească şi mondială. Dar şi pe Marius l-a învins la un moment dat vârsta.

Atunci am agăţat speranţa reuşitei de numele lui Marian Drăgulescu. N-am stat niciodată să-i inventariez succesele. Să-i număr medaliile. Le are. Sunt ale lui. Statisticienii le aşază meticulos, cu rigoare şi fără simţăminte sub imaginea de succes a sportivului. După cum spuneam însă, pentru mine ultimele două medalii supreme cucerite de Marian Drăgulescu la mondiale nu au doar semnificaţia unei victorii sportive. Marian Drăgulescu a învins în viaţă, şi pentru acest lucru îl preţuiesc definitiv.

Marian Drăgulescu nu a abordat ultimele campionate mondiale de pe o poziţie confortabilă şi de aceea succesul său capătă un plus de strălucire. Sportul în România nu mai are temelie. Nu mai reprezintă de mult rezultatul unei construcţii logice. Nu mai este loc în sport pentru meseriaşi. Sportul a devenit fleica numai bună pentru furajarea animalelor politice, lacome de putere şi odihnite-n puţinele idei care le frământă colarezul. Marea performanţă a sportivului român o reprezintă, în primul rând, învingerea sistemului de pecingine cotrocenistă şi abia apoi concurenţa cu adversarii din competiţia sportivă. Maniera în care au fost îndepărtaţi de la lot Octavian Belu şi Mariana Bitang, motivele care l-au determinat pe Octavian Belu să se retragă de la MTS-ul aflat în poala doamnelor Ritzi şi Plăcintă reprezintă repere zdravene ale imbecilismului fără cusur care persecută sportul.

Nu pot uita nici scandalul prin care a trecut Marian Drăgulescu din pricini conjugale. Femeia lui a fost bătută. Gest greu şi inacceptabil. Dar şi în condamnarea unui criminal apar circumstanţele, fie ele agravante sau atenuante. Drăgulescu nu a beneficiat însă de judecată dreaptă. Fătucele de presă orală şi condei veneric au apăsat la greu balanţa în favoarea părţii vătămate. Aşa cred eu. Şi din acest motiv îl consider pe Marian Drăgulescu mai învingător decât pare la prima vedere. Din răstignirea pusă la cale de mondeniştii presei uşoare şi-a revenit dublul nostru campion mondial. Iar înălţimea performanţelor sale poziţionează sever în răstignire caracteristică vedetele de centură care şi-au dorit să-l cureţe.