Maşina de tocat trecutul

În 1990, la subsolul cu mărunţişuri al unui magazin cu „anticuri” muzicale din Toronto, exista un mare raion cu discuri de vinil.

Am cumpărat atunci în transă vreo sută de discuri şi m-am simţit, timp de două ore, deţinătorul unui secret maxim. După ce-am urcat cutiile cu cele mai  râvnite interpretări şi muzici într-un taxi şi le-am dus la neamurile care mă găzduiau, am aflat că ziarele publicau zilnic anunţuri ciudate cu acest cuprins: „Nu aruncaţi pick-up-urile! Vă oferim gratis orice disc doriţi. Veniţi să le luaţi!”. Piaţa era inundată de CD-uri, ace de pick-up-uri nu se mai fabricau şi, pentru că pasionaţii de muzică clasică nu se îndurau să-şi arunce colecţiile de „vinil”-uri la gunoi, căutau suflete caritabile care să ia în păstrare o vreme nişte tezaure fără nici un viitor.

Discurile mele mai zac şi acum într-un beci din Toronto. N-am ce face cu ele, dar nici nu mă îndur să le lepăd. Într-un săptămânal nemţesc, am văzut o fotografie îngrozitoare. Cu simţul lor de ordine, indiferent ce-ar putea să semnifice acesta, primăria unui oraş din  fosta RDG crease un sector la groapa de gunoi municipală numai pentru discurile în agonie. În fosta RDG, vinilurile erau de două ori condamnate: întâi, pentru că nimeni nu mai producea piese de schimb pentru pick-up-uri, în al doilea rând, pentru că înregistrările rulau nume odioase. Cum să mai asculţi Beethoven în interpretarea unei orchestre decorate de trei ori cu Ordinul Lenin?

Discurile merg la groapa de gunoi de-a valma, dimpreună cu cărţile care agonizează, cu maşinile de scris, pentru care nu se mai fabrică bandă, şi cu tot felul de aparate de băgat în priză, care nu mai slujesc la nimic. Haosul de la groapa de gunoi are totuşi o funcţie consolatoare. Te gândeşti că, aşa cum unii semeni au izbutit să supravieţuiască lagărelor morţii, tot aşa şi câteva discuri sau câteva maşini de scris se vor salva, prin jocul întâmplării, de la subtilul holocaust. Dar fotografia de la groapa de gunoi din Germania n-o voi uita niciodată. Ea înfăţişa o batoză de macerat discuri, ca să obţină, din infinitul acela de muzică, o pulbere industrială.

Un praf reutilizabil, tocmai bun pentru presele de capace de WC-uri şi covoare din plastic, de pus în faţa uşii. Maşina toca discuri cu înregistrări de Toscanini, Maria Callas şi David Oistrach şi lângă ea, doi muncitori, cu o veselie cam tâmpă întipărită pe chipuri, veselia omului care se lasă tras în poză, mâncau, profund realizaţi în munca lor de casapi de muzică, nişte cârnaţi cu înlocuitori din soia şi pastă sintetică de carne.