Maşini dezbrăcate, femei răsturnate

Am auzit că se vinde bine luxul. E o ştire care circulă de ceva vreme prin arealul românesc. Între hotarele ţării încap, ghiotură, iahturi, ceasuri, bijuterii, alea-alea, plus, number one, maşini. Bolizi. Marfă de marfă. Adrian Copilu’ Minune (pardon, Ady de Vito?) e mic copil cu scula lui, se pierde prin mulţime. Eee, hai, că acum exagerez şi eu! Da’ faza e că se vând ferariule, bemveurile, mer­ţa­ne­le, audiurile, maseratiurile, bu­ga­ti­­urile, rolsurile (ca dropsurile) precum se­minţele în faţa stadioanelor.

Eu sunt varză la chestii de astea de biznis. Teorie economică, aşa, după ureche, mai prind şi eu de câte una-alta, din ce mai aud pe la teve, din ce mai îmi cade sub priviri sau din ce-mi mai povestesc vecinii de scară. Aşa că-mi zic şi eu, ca un chibiţ ce sunt, dacă ar fi să fie să ai un biznis tare, acum ar fi momentul să investeşti în imobiliare, pământuri, bijuterii, ceasuri. Tablouri! Opere de artă!!! Uau. Le iei ieftin acum şi în timp le creşte valoarea. Capitalistul feroce din mine şi-a scos colţii deja. Cumperi vile de la bătrâni care nu-şi mai pot plăti întreţinerea, îi muţi la parter la două camere, le renovezi conacul şi-l vinzi peste un an-doi-trei cu milioane de euro! Bijuterii sau ceasuri valoare, nu ştiu cum faci, trebuie să urmăreşti piaţa, le iei moca de pe la unii care sunt disperaţi că vine iarna şi le depozitezi într-un seif la bancă (ori la tine acasă), că nu cer de mâncare.

Luxul a devenit o marfă ieftină din câte am înţeles eu. Sau nu. O marfă rentabilă. Îl întâlnesc la tot pasul, cu condiţia să nu ies pe stradă, să stau în casă şi să mă uit la televizor. Columbeanu, Gabor, Truică, nea Cutare, şpagă de jdemii de euro, stenograme, fiţe, chestii-socoteli, iote ditamai viloiu, „pac!” şi milionu’ de euro cade, fabrica de gagici lucrează la potenţial maxim, fără rebuturi, toate identice, astea le înţeleg. Bagi bani în ceva care produce – sau căruia îi creşte valoarea – şi după aia gata!, îţi tragi gagică şi aştepţi să-şi tragă şi ea ţeapă sau, dimpotrivă, te grăbeşti să i-o tragi tu ei, ţeapa. Lumea celor bogaţi mi-a devenit atât de familiară, încât, sincer, nu mai simt nevoia să mă uit la televizor la emisiunile de specialitate. România mea e o ţară a palatelor (lasă vilele, o vilă, măcar, n-au decât nesimţiţii), a cravatelor din aur masiv, a nunţilor princiare, a budoarelor în care mirosul de transpiraţie este acoperit cu parfumuri fine şi, neapărat!, exorbitant de scumpe, o Românie a femeilor accesoriu de lux  şi a bărbaţilor-portofel, o Românie în care milionul de euro poate să-ţi apară în faţă scos dintr-un ciorap, pe sub masă.

Cerşetorii, necalificaţii, zidarii, faianţarii, agricultorii, medicii, elitele intelectuale, sunt la ei, altundeva, în altă parte. Aici suntem doar noi între noi. Bărbaţii adevăraţi şi femeile supertari. Deci asta am înţeles şi sunt de acord. Ce nu înţeleg e faza cu maşinile. Bre nei­cu­şorule, uau!, păi e belea! Cum să mergi cu un ferari în Dristor, cum să-ţi parchezi un maserati lângă ghena de gunoi a unui bloc de patru etaje din Dru­mul Taberei?! Ce-i aia să te urci într-un jeep, cu acelaşi efort fizic pe care l-ai face ca să ajungi la terasa unei vile, şi tu să fâţâi maşina aia într-un peisaj anost, trist, de piaţă a pe­ri­feriei, de mahala ascunsă de ploa­ie? Maşina, cât ar fi ea de rols, nu e o in­vestiţie, o dată cu primul metru parcurs valoarea îi scade exponenţial. Măi, fraţii mei miliardari, ce-aveţi în cap??!! Opriţi-vă că dăm faliment. Mai bine hai să ne cumpărăm case în Grecia, Italia, Spania sau să investim în sistemul sanitar din România. (Măcar în energie alternativă?...)