Mircea Lucescu s-a făcut bine. E din nou pricinos!

Mircea Lucescu o ţine din fractură în fractură. Finalul anului trecut i-a împodobit nefast existenţa cu un accident de circulaţie urât. Foarte urât. Coliziunea dintre un tramvai şi maşina condusă de reputatul antrenor a lăsat în urma sa fiare reci şi omul în suferinţă. Coaste rupte şi plămân perforat. Orice martor normal al vieţii, în astfel de situaţii, abandonează lejer fiarele în neorânduita lor strâmbătură, îndreptându-şi gândul bun şi fapta înspre alinarea suferinţei umane.

Mircea Lucescu a beneficiat din plin de această normalitate şi, îngrijit admirabil, s-a recuperat medical aproape miraculos. Abia de aici încolo, povestea continuă în regia unor convenienţe sociale. Dar şi a unor reacţii necon­venţionale, reacţii care ţin strict de amprenta comportamentală a individului.

Convenţionalul impune imperativ o anchetă menită să stabilească vinovăţia sau nevinovăţia celor implicaţii în accident. Iar inculpaţii pledează, de la caz la caz, în interes propriu şi după cum fiecare crede de cuviinţă. În această fază, Mircea Lucescu recidivează, adăugând fracturilor accidentale fractura unei logici strâmbe. O fractură asumată de-acum pe proprie răspundere şi nicicum accidentală.

Circumstanţele accidentului căruia i-a căzut victimă Mircea Lucescu nu lasă loc prea multor interpretări. Culpa aparţine evident tocmai celui care a avut mai mult de suferit. Distanţarea faţă de acest adevăr nu poate avea decât suportului unui accentuat subiectivism sau chiar al minciunii. Iar Mircea Lucescu acceptă cu graţie să devină ridicol atunci când slugăreşte zelos discursuri despre monstruoasele coaliţii mereu îndreptate împotrivă-i. Mircea Lucescu devine ridicol atunci când susţine că orice acuză care i se aduce nu reprezintă decât rodul invidiei strârnite de impecabila sa perfecţiune.

Pe când seniorul era în suferinţă, Lucescu junior vorbea despre o cugetare a tatălui său, care ar fi sunat cam aşa: „Să mă ierte Dumnezeu, dar cred că, dacă ar fi fost mai atent, vatmanul ar fi putut frâna mai din timp, şi impactul nu ar fi fost atât de puternic”.

După mai multe zile, la părăsirea spitalului, gândul nevinovat al tatălui s-a întremat cu muşchiul ironiei. Mircea Lucescu cerea să fie iertat pentru că a lovit un tramvai care... staţiona. Urâtă atitudine. O atitudine atât de urâtă, încât m-a convins că Mircea Lucescu este complet refăcut. Da! Complet refăcut de îndată ce se lasă din nou îmbrăţişat de vechile obişnuinţe.

A mai trecut ceva timp şi înţeleg, din interviul pe care Mircea Lucescu l-a acordat în Ring, că şi perioada de convalescenţă e pe final. Altfel n-aş putea explica faptul că, de această dată, din discursul lui Mircea Lucescu dispare chiar şi ocolişul ironiei. Altfel n-aş putea explica ata­cul frontal, total şi bucal lansat de Mircea Lucescu împotriva unanimităţii care îl înconjoară, împotriva unanimităţii care-i contestă proprietatea asupra unor adevăruri absolute doar din invidie.

Mircea Lucescu apelează şi la cifre pentru a demonstra agresivitatea vatmanului apărat de toată lumea, vatman care i-a deranjat trecerea prin viaţă. Numai că, dacă am crede în artime­tica lui Lucescu, dacă am acorda credit jurămintelor sale, ar trebui să fim de acord şi cu faptul că tramvaiele circulă prin Bucureşti cu vreo 360 de kilometri pe oră. Dar nu putem cheltui atâta credulitate doar din bunăvoinţă faţă de maestru. Şi rămânem la părerea că nu răutatea altora îl separă pe Mircea Lucescu de restul lumii.

Doar comportamentul său brunet la suflet îl particularizează pe maestru şi îl însingurează în acelaşi timp. De aceea lăsăm omul în păcatele lui şi preferăm antrenorul cu meritele de care nu poate fi deposedat.