Mostenirea unui partid muribund

MIZE SI CRIZE ROMANESTI
PRM da semne ca va disparea lent si sigur de pe scena politica interna. Pina atunci, isi aranjeaza funeraliile politice la televizor si face ceea ce nu se face: se spala la pielea goala in fata natiunii si lasa in urma o mostenire colosala. Partidul lui Vadim Tudor poate fi considerat avangarda a ceea ce astazi numim spatiul public romanesc, cu tot ce are el mai abject si mai pacatos.

MIZE ŞI CRIZE ROMÂNEŞTI
PRM dă semne că va dispărea lent şi sigur de pe scena politică internă. Pînă atunci, îşi aranjează funeraliile politice la televizor şi face ceea ce nu se face: se spală la pielea goală în faţa naţiunii şi lasă în urmă o moştenire colosală. Partidul lui Vadim Tudor poate fi considerat avangarda a ceea ce astăzi numim spaţiul public românesc, cu tot ce are el mai abject şi mai păcătos.

Încă din 1990, de la înfiinţare, PRM şi revista-fenomen România Mare au deschis apetitul românilor pentru ceea ce atunci era considerat o virtute a democraţiei: cuvîntul liber. Liber să ducă oriunde: spre delaţiuni, vendetă, spre bîrfă rea, toxică, spre diversiune şi aservire pe faţă a unei instituţii omnipotente: Securitatea veche, cea care tot moare, dar nu se predă nici cu Uniunea Europeană în casă. An de an, moda jurnalismului profund manipulativ, angajat politic şi vehement antisistem şi a partidelor-paravan a născut "pui vii". Sute de publicaţii stipendiate din fonduri obscure, cu apariţii meteorice, dar consistente în toate colţurile ţării, zeci de posturi de televiziune insinuate diversionist printre afaceri de presă oneste, politicieni infiltraţi peste noapte în partide şi formaţiuni politice de circumstanţă, ong-işti cu un bagaj de informaţii secrete suspect de volubili, aceştia sînt copiii monstruoşi pe care Vadim şi tribunele sale publice şi politice, România Mare şi PRM, i-au slobozit în ultimii 18 ani peste ţară. Copiii aceştia hîzi sînt peste tot, participă la dezbaterea publică, îşi fac jocul şi înfierează deontologic şi autocrat tot peisajul. Tabloide care atacă cu A mare, fiţuici de scandal care îţi aduc can-can-ul chiar atunci cînd există, reviste lucioase care pun punctul pe Q şi altele care se citesc din click în click, conectate generos la interceptările şi filajul instituţiilor ce ne au în grijă, aceste entităţi respectabile ridică şi coboară cariere publice. Fără să se sinchisească să explice cum pot publica corespondenţa electronică confidenţială a cetăţenilor, cine le vinde ponturi şi de ce apar unele informaţii doar atunci cînd trebuie. Scandaluri uriaşe în Parlament bazate pe părerile unor "grupuri de patrioţi români" generează dezbateri publice care antrenează la comandă valuri de intervenţii ale presei de comandă. Moştenirea PRM peste România este un amestec de doctrină politică comunistă rebarbativă, la care se adaugă un retorism radical fascistoid, combinat cu cel mai grav ingredient posibil: inducerea ideii că "big brother" nu numai că a ieşit de mult din paginille lui Orwell, dar a mai şi crescut şi acum face legea în România. Ultimii ani de democraţie ne arată limpede că atît cei mai mulţi dintre politicieni, cît şi cea mai mare parte a presei coabitează graţios cu fratele lor foarte mare.

Convulsiile din ultimele zile ale peremiştilor ameninţaţi de grozavul spectru al imposibilităţii de a face faţă bătăliei uninominale cu electoratul ¤ iau forme ilare. PC aruncă informaţia că ar fi invitat PRM la o scamatorie politică demnă de abilităţile lui Harry Potter: cum un peşte mic-micuţ poate înghiţi, adică absorbi, o imensă balenă putredă, eşuată lîngă o mare de urne uscate. Cu ultimul şuierat, balena ia în derîdere peştişorul cu antene de aur, deşi ambele vietăţi înoată de mult în aceleaşi ape. Povestea va continua. În orice situaţie, Vadim ştie că şi-a făcut datoria şi poate pleca liniştit din politică şi din spaţiul public românesc: a otrăvit apele pentru 100 de ani de acum înainte.

P.S. Acesta este ultimul editorial pe care îl scriu la Jurnalul Naţional, la un an de la debut. Mulţumesc lui Marius Tucă pentru curajul de a îmi fi păstrat spaţiul de exprimare în publicaţia pe care o conduce. Mulţumesc Departamentului politic pentru îngăduinţa de a fi acceptat uneori întîrzieri în predarea articolului. Mulţumesc cititorilor mei, cîţi au fost, dacă au fost.