Motivarea mincinoasă a eşecurilor

Fotbalul nostru consumă prea mult timp în raport cu satisfacţiile prin care îşi recompensează susţinătorii. Trei zile de Cupa României, alte trei zile ale etapei care marchează treimea de campionat şi, acum, pariurile participării în Cupele Europene împlinesc vreo zece zile de fotbal continuu. Dezbaterile pe marginea fenomenului sunt şi ele generoase tematic. Abordările serioase şi realiste se amestecă, ca de obicei, cu tentativa unora de a supralicita mincinos valoarea principalei competiţii interne care este campionatul, cu motivarea mincinoasă a unor eşecuri de toată frumuseţea.

Optimile de finală ale Cupei României au marcat repetenţia a patru echipe care, altfel, se află printre făloasele primei ligi. Rapidul, Steaua, Politehnica Timişoara şi Unirea Urziceni (în ordinea poziţiilor actuale din clasament) au părăsit deja competiţia. Ruşinea granzilor de a fi capotat în faţa unor adversari modeşti este acoperită de justificări şi mai penibile decât eşecul în sine. Sunt mulţi aceia care acreditează ideea că echipele mai sus enumerate ar fi călcat frâna intenţionat, deoarece meciurile din cupă, competiţie considerată de plan secund, le-ar încărca inutil programul. Le-ar crea preocupări numai bune să disturbe strategiile puse la cale în intenţia de a se bate pentru titlu în campionat. Minciuni, minciuni, minciuni. Îndepărtarea lui Hizo de la Rapid după eşecul cu Inter, îndârjirea cu care a evoluat Steaua la Bistriţa, ducerea meciului Astra - Timişoara în prelungiri şi într-un lung şir al loviturilor de la 11 m, reacţiile încărcate de furie ale lui Dan Petrescu demonstrează clar că nici nu poate fi vorba despre eşecuri pretins planificate.

Altă dezbatere la fel de savantă îşi propune răspuns la o întrebare promovată de vinovaţi şi susţinută de complicii acestora. Dilema vizează capacitatea echipelor româneşti de a participa în trei competiţii desfăşurate concomitent. Răspunsul negativ s-ar dori a fi, de asemenea, o scuză a eşecului. În fapt el nu reprezintă decât o recunoaştere a faptului că suntem nişte neputincioşi. Că nu suntem capabili să cadenţăm la pretenţiile performanţei autentice.

Pentru profesionşti competiţia nu reprezintă niciodată o corvoadă. Competiţia nu reprezintă în fapt decât un antrenament sever, un antrenament căruia nu-i fac faţă decât cei care-şi cunosc menirea în profesie. Amatorii n-au decât să-şi aglomereze programul prin concedii la locul de muncă.

Clasamentul momentului, unic în istoria fotbalului românesc, este şi el îndelung comentat. Înşirarea primelor opt echipe pe distanţa a numai două puncte aduce a balotaj. O astfel de strânsoare a ierarhiei sugerează echilibrul de forţe. Echilibru pe care foarte mulţi îl consideră a fi atribut irefutabil al creşterii valorice marcată de competiţia internă. Mai stau pe gânduri. Rămân la părerea că doar examinatorii externi dau calificativ corect campionatului intern. Doar în Cupele Europene şi în rezultatele echipelor naţionale ne putem etala adevărata valoare.