Mugetul Sănătăţii

Deşi a trecut mai puţin de o săptămână de la anunţul lui Eugen Nicolăescu, potrivit căruia, de la 1 martie, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) va deconta doar serviciile spitalelor de stat, “ecourile” au devenit extrem de slabe faţă de cât de mult intră cu bocancii în viaţa clienţilor CNAS o astfel de iniţiativă. Pentru cine nu-şi mai aminteşte, Nicolăescu e acel ministru al Sănătăţii ce s-a remarcat prin taxa de clawback, cea care a adus penurie de medicamente pe piaţă, exact cum a fost avertizat că se va întâmpla dacă “îngheaţă” preţurile. Iar acum, în loc să pledeze pentru privatizarea sistemului public de sănătate, cum ar face un liberal adevărat, el doreşte “etatizarea” contribuţiilor asiguraţilor. Cu alte cuvinte, dacă o persoană doreşte să-şi facă setul uzual de analize, o dată pe an, dar alege o clinică privată, află că, practic, a pierdut banii pe care i-a cotizat şi trebuie să dea alţii. Iar atunci când cineva plăteşte un serviciu în avans, precum la damele de moravuri uşoare, dar i se spune cu obrăznicie că nu i se mai livrează, oare cum se numeşte acestă faptă? Furt?

E drept că între timp vicepremierul Dragnea a “focalizat” vina exclusiv asupra lui Nicolăescu - după modelul de la Statistică -, precizând că a vorbit cu de la sine putere. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie delimitat clar cadrul. Ia să vedem ce e, de fapt, statul când asigură sănătatea? Un prestator de servicii. Iar când clienţii observă că produsul oferit e mai slab calitativ atunci aceştia trebuie să fie atraşi cu un preţ mai mic ca să nu renunţe la el, respectiv să li se micşoreze cota de CASS. Cel puţin aşa e în capitalism: când plăteşti, ai dreptul să ceri. Când nu participi, nu pretinzi.

Dar ce se întâmplă? La acest serviciu nu se poate renunţa, precum la pensia de stat? Dacă nu se poate, atrag atenţia că sunt români care doresc să muncească, dar care consideră nerentabil serviciul prestat de stat. Iar dacă ei nu acceptă condiţiile impuse - refuză să mai plătească - le e imposibil să mai lucreze legal. Asta cu riscul de a le fi încălcat un drept fundamental. Constituţia stipulează că “dreptul la muncă nu poate fi îngrădit”. Nu scrie nicăieri că libertatea de a munci se livrează doar la pachet cu plata cotelor de asigurări de sănătate sau de pensie. 

În Constituţie mai scrie şi de garantarea liberei iniţiative, dar fiindcă se adaugă şi că se exercită “în condiţiile legii”, aici nu mai e vorba de îngrădirea unui drept, ci e doar o problemă de costuri. Dacă angajatorul plăteşte jumătate din CASS şi e sufocat de biruri ce n-ar trebui să-l privească, pentru că asigură sănătatea altcuiva, nu pe a lui, atunci e pus în imposibilitatea de a crea locuri de muncă. Iar angajatul, la rândul său, în loc să urmeze calea naturală de a pleca să lucreze pentru patronul care-l plăteşte mai bine, e mulţumit dacă rămâne măcar la serviciul amărât unde lucrează acum. Aşa că, în final, se consolează cu salariul mic, dar sigur preferat în sondaje, până când uită cum se munceşte.