Muşchi a la Ştefania

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În toate cantinele se servea, înainte de 1989, o tocătură dubioasă, sub forma unei felii de cozonac. Maricica, bufetiera de la Scînteia Tineretului, fiindcă era brăileancă m-a sfătuit şoptit, deşi nu era nimeni în preajmă să ne audă, să nu mănînc niciodată Muşchi à la Ştefania, oricît de foame mi-ar fi. Avea o voce încărcată de vinovăţie. Vocea femeii care deţine un secret îngrozitor, dar nu poate să-l facă public.

Cele cîteva feluri de mîncare de la bufet se preparau la nu ştiu care cantină, cu mii de abonaţi. Într-o zi, Maricica n-a mai suportat să ducă de una singură teribilul secret şi m-a făcut părtaş: Toacă nenorociţii tot ce rămîne pe mese. Ce nu le place la lume.
Am întrebat-o pe bufetieră cine era Ştefania şi de ce bulearca aia se chema muşchi. Mi-a răspuns că nu ştie, dar a arătat cu un deget în sus, fapt ce putea să însemne că reţeta venea de undeva, din  înaltul puterilor în stat, dacă nu cumva şi mai de sus, de acolo de unde ni se hotăra nouă, românilor, soarta.

Zilele trecute, un domn a ţinut să-mi explice de ce nu se face membru al unui partid, deşi ar cam fi cazul: Toate partidele sînt Muşchi à la Ştefania. Necunoscutul fusese, pînă a se pensiona, bucătar-şef la o cantină uzinală şi cunoştea compoziţia tocăturii. O reţetă am fi avut noi, a spus el, numai că nu ni se dădea carne şi atunci tocam în fiecare zi altceva, după cum se nimerea meniul. Odată, mai mulţi cartofi, altădată, mai multă pîine. Bine, bine, am zis, dar nu se sesiza nimeni? Păi, a făcut el cu amărăciunea omului care a ajuns la nişte concluzii ce nu suportă replică, oamenii înghit orice le dai. Mai ales cînd nu trebuie să mestece. Muşchiul à la Ştefania era gata mestecat.

Poate c-aţi observat că toţi cei care au practicat toată viaţa o meserie devin la bătrîneţe filozofi. Dar nu oricum, ci din perspectiva acelei meserii. Strungarii au cugetări profesionale pe bază de şpan şi milimetri, tîmplarii au şi ei proverbe cu tesle şi rindele, iar bucătarii, avînd o cuprindere mai largă a treburilor omeneşti, practică un gen de toleranţă plină de scepticism.

Sînt buni cu semenii, fiindcă ştiu că nu mai e nimic de făcut, că totul, pînă la urmă, e o problemă de stomac şi una de defecaţie.
Viaţa decide adesea relaţii cauzale foarte ciudate, conform zicalei unde dai, şi unde crapă. Mentosan nu se mai fabrică, în schimb Eugenia, celebrul biscuit cu gust de cretă şi cremă de nechezol, cunoaşte o a doua tinereţe. Le-am auzit, într-un spital, pe surorile de pe etaj lăudînd, cu superlativele cuvenite marilor izbînzi culinare de după 1989, aşa numita "Eugenia de Dobrogea". Cum, s-au mirat surorile, n-aţi gustat niciodată Eugenii de Dobrogea!? Dar sînt excepţionale, excepţionale!!!

Vreme de optsprezece ani, n-am mai aflat în meniurile bufetelor şi restaurantelor Muşchiul minune à la Ştefania. Săptămîna trecută însă s-au întîmplat două lucruri cu efect exponenţial: Dumitru Dragomir a plecat de la PRM la PD-L fără să fie făcut Muşchi à la Ştefania de Vadim, iar într-un amărît de local de provincie mi s-a recomandat insistent să servesc specialittea casei: Muşchiul à la Ştefania. Reînviind Muşchiul à la Ştefania, să aşteptăm cu speranţă alegerile uninominale. Dacă faimoasa tocătură din nimic şi din orice s-a ridicat din morţi, de ce ne-ar muri speranţa?