Muzica de artă

● Pentru mine, spune un universitar vârstnic, fericirea a fost încă din adolescenţă o chestiune de serviciu. Tata avea un prieten librar, care m-a angajat băiat de prăvălie, până ce am strâns destui bani ca să intru la facultate. Am citit, pe alese şi gratis, cărţile pe care trebuia doar să le vând. Şi, cu avansul luat din lecturi, am beneficiat de un vizavi oarecum colegial cu viitorii mei profesori. Eu eram studentul acela care până nu de mult discutam cu ei şi le recomandam cărţile pe care era bine să le cumpere.

● Bărăganul sub zăpadă. Ce ţară frumoasă e România iarna! Zăpada acoperă tot ce-i nelucrat, acoperă şi gunoaiele ce umplu câmpiile, natura iernilor corectează ce strică oamenii în natura celorlalte anotimpuri.

● Din tren, cantoanele abandonate şi vandalizate au ceva dintr-un viol cu crimă. Nimic nu probează mai bine ideea de abandon, de la cele obligatorii într-o lume civilizată, ca aceste clădiri ale statului ignorate de stat. Sentimentul care-i încearcă pe călători, când trec cu trenul pe lângă aceste cantoane ale nimănui şi prin gări mici, neîngrijite, e unul de neputinţă cronicizată. Nu sunt bunuri de ale tale, totuşi te simţi la fel de jignit şi de neajutorat ca într-o casă călcată de barbari. N-au luat nimic, dar au distrus totul.

● Ce e muzica de artă? Formula am întâlnit-o în Franţa, fără să am şi explicaţia ei. Nu ştiu de ce, dar am avut dintotdeauna convingerea că muzica trebuie să fie toată şi artă, pentru că presupune un tip propriu de învăţătură şi măiestrie. Multă lume cântă, înregistrează ce cântă, vinde ce înregistrează, doar că nu e vorba de muzică, e vorba de cântat. E un fel de Cooperativa Arta Cofetarilor. Un atelier de reparaţii auto vinde un ulei de motor italian de la renumita firmă Arta uleiului.

● O absurditate: Moda pentru bătrâni. Oare cum ar fi o paradă a modei pentru octogenare, cu modele trecute de mult de a doua tinereţe? Federico Fellini a avut într-un film o paradă a modei pentru preoţimea catolică de toate rangurile pe muzică laică. Cochetăria bisericii. Numai un pas până la moda pentru morţi de Dorobanţi, morţi bogaţi, morţi de elită.

● O cugetare a nu ştiu cui, care mă face invidios, ori de câte ori dau de ea în carnetele de însemnări, cu care pregătesc articolele din ziar. Şi dau de ea adesea, pentru că am scris-o de multe ori, ca să n-o uit: Omul e ca frizerul, trăieşte ce trăieşte şi apoi moare. O cugetare a unor pensionari, în Parcul Obor, m-a făcut de asemenea invidios: Televiziunea e atunci când nişte oameni stă-n cur şi vorbeşte.

● Un domn de 80 de ani e înnebunit după pokerul mecanic. Ai lui spun că-şi toacă pensia şi că au făcut tot ce le stătea în putinţă să-l oprească, dar n-au reuşit. Îl întreb dacă a mai manifestat vreodată un interes pentru jocurile de noroc şi familia îmi spune că niciodată. I-au trebuit omului 80 de ani ca să se descopere că era vicios. Poate că bietul bătrân a avut şi un talent mare, dar n-a avut prilejul să ştie că-l are.