Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De 22 de ani, fără întrerupere, inflaţia ne toacă banii. Dar aceşti 22 de ani nu au curs la fel. De la o etapă la alta, tabloul s-a schimbat.
În primii doi ani de după 1989, inflaţia a aruncat în aer câştigurile şi economiile populaţiei. În toţi anii ’90, cu preţuri galopante, ce creşteau cu 200 sau 300 la sută în unii ani sau cu 20 ori 30 la sută în unele luni, salariul real a scăzut drastic. Inflaţia a descurajat economia şi a sărăcit şi mai mult populaţia. Şi totuşi, în tot acest răstimp dramatic, n-a venit peste ţară niciun fel de apocalipsă. Iar începând din 2000, timp de nouă ani, România a avut parte de un lung proces de creştere economică şi de dezinflaţie. Abia când a venit criza, o combinaţie nenorocită de factori conjuncturali defavorabili, atât structurali, cât şi ciclici, a făcut ca inflaţia să ne arate din nou rânjetul ei hidos.
Chiar şi aşa însă, deşi criza a curmat cursa dezinflaţiei, inflaţiile mari din anii ’90 nu s-au mai întors. În ianuarie 2010, o inflaţie lunară de 1,68 la sută, peste mediile acelui timp, nu exprima vreo slăbiciune a politicii monetare şi nici măcar vreun şoc produs în economia reală. Cauza se afla în accizele la ţigări, la alcool şi la combustibil, care au umflat rata lunară a inflaţiei. Iar în iulie 2010, când rata lunară a urcat la un nivel şi mai mare, de 2,58 la sută, motivul n-a fost altul decât creşterea TVA cu 5 procente. Rata anualizată a inflaţiei a sărit atunci, într-o singură lună, de la 4,38 la sută la 7,14 la sută. Efectul statistic al acestei creşteri neobişnuite (efectul de bază) l-am simţit cu toţii multe luni. În mai 2011 am avut cea mai mare inflaţie din Uniunea Europeană: 8 41 la sută. Pentru ca numai după o lună, scăpând de efectul statistic, să se reducă la jumătate. De atunci, timp de 12 luni, inflaţia a scăzut fără încetare, ajungând la 1,79 la sută în mai 2012. Una dintre cele mai mici inflaţii din Uniunea Europeană. Era cel mai de jos nivel atins după 1989. Recordul de dezinflaţie a trecut însă neobservat.
Împrejurările nu au mai fost la fel de favorabile în a doua parte a lui 2012. Preţurile au început să crească lună de lună: 2,04 la sută în iunie, 3 la sută în iulie şi 3,88 la sută în august. Cauza fiind un alt efect de bază: patru luni consecutive de scăderi de preţuri în vara anului anterior, cel cu care se face acum comparaţia. Şi chiar dacă nouă, consumatorilor, ne plac scăderile de preţuri, logica economică le consideră periculoase. Pentru că descurajează producătorii şi golesc piaţa. Or, inflaţia mică – dar pozitivă! – din vara lui 2012, raportată la ratele negative din 2011, nu avea cum să nu influenţeze inflaţia. Iar în septembrie , când efectului de bază i s-au asociat efectele secetei, inflaţia a sărit la peste 5 la sută. O inflaţie conjuncturală. Sunt astfel de creşteri în toată Europa, iar biroul de statistică al Uniunii Europene se aşteaptă în continuare la salturi peste medie la energie, la mâncare şi la alte bunuri. În aceste condiţii, o dezordine vremelnică în ţara noastră, în câteva preţuri, vreo zece din mai multe mii, nu a mai putut fi evitată. Media au reacţionat. În dezbaterea publică, accentele de panică de genul "inflaţia a luat viteză la vale" sau "vine apocalipsa preţurilor" viciază analiza.
