Nicio şansă!

Despre  tine, omule  obişnuit, nu scrie aproape nimeni. Tu eşti doar profesor, sau doar inginer, sau doar muncitor. Trăieşti doar din prăpăditul tău de salariu, încăpăţânându-te să crezi în puterea minţii şi braţelor tale. Constaţi în fiecare zi că nu te duce aproape nicăieri această putere. Dar tot nu te înveţi minte. Mergi mai departe. Ca racul sau, în cazul cel mai fericit, ca melcul. Alţii trec în mare viteză pe lângă tine. Nu te poţi ţine, oricât de mult ai încerca, după ei. Aşa cum nu se pot ţine copiii tăi după copiii lor. Atunci când erai mic, de fapt când erai copil, că mic eşti  şi acum, mai ales acum, ţi s-a spus în mod greşit că-ţi poţi face un drum în viaţă prin muncă şi că România, ţara în care te-ai născut, este sau va fi într-o zi şi ţara ta. Nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. Deşi ai muncit pe brânci, drumul acela prin viaţă este o biată potecuţă pe care te împotmoleşti zilnic în datorii, deziluzii, lipsă de speranţă. Cât despre ţara ce ţi-a fost promisă,  o vezi mereu doar la braţul lor, doar în maşinile lor scumpe, doar la tribunele de la care vorbesc ei, minţindu-te că este şi ţara ta. Ba chiar mai mult a ta decât a lor!  Poţi să pui mâna  s-o atingi, să-i spui ce te doare, că ea te va înţelege ca o mamă bună ce este. Şi tu pui mâna, după care pui votul, urmând după asta deşertul altor patru ani. Patru ani în care ai cele mai grozave condiţii din lume pentru a te întoarce la mersul tău de rac sau de melc. Uneori chiar pentru a plânge, nu atât de mila ta, cât a ţării care pare să fi încăput definitiv pe mâinile lor. Ale naşilor, finilor, cumetrilor, fiilor, nepoţilor. Bravo lor c-au ştiut să se orienteze!  Cum  să se lase România “giugiulită” de un rupt în fund ca tine? Tu eşti doar profesor, sau doar inginer, sau doar muncitor! Te bizui doar pe ce ştii să faci tu şi pe sfaturile alea  primite în copilărie. Vezi unde ai ajuns dacă te-ai ţinut ca prostul de ele? Nu tu conturi în bancă, nu tu vizibilitate socială, nu tu posibilitatea de a-şi lua o altă viaţă sau măcar o altă ţară cu împrumut! Te cunosc bine, nefericitule! Rândurile de faţă, ce-ţi sunt dedicate, sunt de fapt despre mine. Nu mai avem nicio şansă! Vom muri împreună,  aici! Sau poate că suntem morţi deja. Ne întoarcem din patru în patru ani la viaţă, ca să votăm şi să-i spunem ţării, aşa morţi cum suntem, că o aşteaptă copiii noştri încă vii acasă!

P.S. Deşi nu-i sunt dedicate, mi-ar plăcea să cred că citeşte aceste rânduri şi senatorul Ilie Sârbu.