Nu o mare coaliţie, ci o mare opoziţie!

PSD a câştigat alegerile parlamentare cu un avans minim. Acest avans îi conferă atât legitimitatea de a guverna cât şi “dreptul” de a refuza guvernarea.

Dovedind o incultură politică incompatibilă chiar şi cu ipocrizia, preşedintele Băsescu cheamă partidele să treacă peste diferenţele doctrinare întrucât vor avea de făcut faţă problemelor socio-economice grave aduse de criza globală. Or, tocmai gravitatea situaţiei impune maxima puritate doctrinară a soluţiilor spre a se evita terapiile eteroclite şi sindromul jumătăţilor de măsură. Pentru (neo) liberali prăbuşirea încrederii pe pieţele financiare şi de capital impune salvarea băncilor prin injectarea lor cu bani publici, urmând ca din blocajul economic subsecvent necrozării creditului fiecare să iasă după cum poate, lipsa de intervenţie a statului minimal lăsând întreprinzătorilor posibilitatea de a se salva printr-o autorestructurare care implică “speculaţii” pe piaţa muncii. Astfel, impasul se rezolvă pe seama clasei mijlocii, a salariaţilor şi pensionarilor, prin sacrificarea economiilor populaţiei şi a programelor sociale. După aceea jocul se va relua ca mai înainte. Pentru social-democraţi, combaterea crizei vizează pe termen scurt protecţia locurilor de muncă, a economiilor şi a puterii de cumpărare; pe termen mediu evitarea apariţiei îmbogăţiţilor crizei şi reabilitarea clasei mijlocii; pe termen lung, schimbarea sistemului care a dus la apariţia problemei. Aceasta se realizează prin creşterea rolului statului şi supravegherea politică a unei pieţe pe care libertatea de iniţiativă va fi reglementată spre a exclude imprudenţa, lăcomia şi iresponsabilitatea, prin încurajarea producţiei şi limitarea speculaţiei, prin stabilirea unor politici fiscale care să permită atât investiţiile publice în proiecte strategice (energie, infrastructuri, mediu etc.) cât şi dezvoltarea serviciilor publice şi a protecţiei sociale (învăţământ, sănătate, transporturi etc.).

Desigur, o guvernare de coaliţie impune compromisuri. Ele se fac pornind de la identitatea ideologică, iar nu ignorând-o. Nu rămânerea în opoziţie, ci ignorarea identităţii conduce la confuzia electoratului şi de aici la cinismul şi dezangajarea lui; căci partidul este norodul care alege valorile lui, iar nu tagma birocraţiei politice care nu poate trăi despărţită de putere.

Problema principală este că românii nu sunt vaccinaţi anti PD-L. Adică împotriva populismului neo-conservator, autoritarist. Să combaţi o ideologie sau să faci compromisuri cu ea este posibil. Nu se poate lupta însă cu o mitologie; şi nici negocia cu ea. Or, PD-L (partidul prezidenţial care a început-o în Internaţionala socialistă pentru a o sfârşi în cea conservatoare) a devenit un mit. Mulţi cred că acest partid fără valori, fără principii, fără conducători (liderii săi nu sunt decât ventrilocii domnului Băsescu), fără soluţii şi fără program, ar fi o variantă de guvernare. Cum s-a ajuns aici nu mai are importanţă. Fapt este că mitul nu poate fi distrus decât printr-un alt mit sau printr-o confruntare radicală cu realitatea, adică prin el însuşi. Dacă este ca românii să nu se poată trezi din vis decât transformând visul în coşmar, atunci trebuie să li se ofere experienţa unei guvernări PD-L reale. Altminteri, iluzia că altfel ar fi fost mai bine şi frustrarea socială consecutivă ei, vor amplifica ruperea de realitate a societăţii ajungându-se ca realitatea însăşi să devină un coşmar. Un guvern minoritar PD-L pentru un termen scurt este exact vaccinul politic necesar. PSD, PNL şi UDMR nu au de format, deci, o mare coaliţie ci o mare opoziţie. Opoziţia care poate păzi ţara şi democraţia de excesele autoritar-populiste ale Guvernului, îndepărtându-l de la putere de îndată ce vraja mitului se va fi risipit. Scăpaţi de criza naţională, ne vom ocupa apoi şi de cea globală. Iar dacă, prin absurd, PD-L va guverna bine, nu este nimic grav. Doar buna guvernare a României o dorim cu toţii!