Nuntă fără dar

Se petrece sub ochii noştri, sub ochii inimilor noastre, mai precis, cea mai frumoasă poveste a ultimelor douăzeci şi două de ierni. O poveste cu oameni nu doar reali, ci adevăraţi, aşa cum nu prea mai credeam să existe pe aceste meleaguri, unde criminalii de profesie, îndeosebi cei de profesie politică, au fost învăţaţi încă de mici că victimele, deşi avertizate asupra crimei ce se pune la cale, nu vor riposta altfel decât mioritic, adică printr-o nuntă. Nunta a început, dar nu aşa cum se aşteptau ei.

S-a întâmplat ca tocmai în această perioadă să plec într-o călătorie peste hotare, lăsând acasă o Românie tăcută, aproape moartă, pentru a găsi la întoarcere o ţară mai vie ca oricând, nu doar trezită din muţenie şi resemnare, ci stând în picioare, cu şira spinării dreaptă, vorbindu-i lumii cu voce clară, puternică, despre nevoia ei de onoare şi demnitate. Pe acestea două au încercat să le mărun­ţească sub picioare cei împotriva cărora s-a pornit nunta.

Foamea e dureroasă nu atât din pricina junghiurilor pe care le simţi în burtă, cât din cauza chinului la care ţi-este supus sufletul, atunci când te trezeşti, spre mijlocul sau chiar spre capătul vieţii, şi vezi  că trebuie să stai în genunchi, ca să poţi aduna firimiturile căzute de la masa celor care ţi-au furat pâinea.

Tot aşa şi atunci când nu-ţi ajung banii de căldură! Mai greu decât frigul din casa ta e de suportat frigul din sufletul lor sau din ceea ce le ţine loc de suflet. Poţi accepta faptul că eşti bolnav, dar nu poţi accepta gândul că ei se folosesc de boala ta pentru a te trata ca pe o cârpă! Dacă-i p-aşa, ce-ar fi să le dai satisfacţie şi să începi să ştergi cu dumnealor pe jos?

Socotitorii lor spun că suntem 22 de milioane, în vreme ce în povestea de care vorbesc intră zi de zi doar câteva mii. Să le amin­tim că fiecare dintre noi e România? De-ar fi numai unul, şi ar fi toată România acolo! Dar aşa, cu câteva mii de Românii adunate la un loc?

Toate vorbind aceeaşi limbă! Toate având acelaşi lacrimi în ochi! Toate împărtăşind aceeaşi speranţă! România lor e pe margine, cu pulanul în mână, gata să îndoaie România noastră de spinare. Spinarea e bunul nostru cel mai de preţ, îngâmfaţilor! Peste foame se mai poate trece cu ve­derea. Şi peste frig. Ca şi peste lipsa de bani. În general, peste tot ce înseamnă sărăcie. Nu însă şi peste nevoia de ne ţine spinarea dreaptă. Asta e tot ce ne-a mai rămas. Fără asta am fi, aşa cum voi vă doriţi, o biată gloată alcătuită din câteva milioane de nimeni.

Chiar în aceste clipe, în care povestea României noastre merge mai departe, se aude cum începeţi să muriţi de frică. Şi cum vi se face mititel dispreţul. Şi cum vi se transformă în cioburi atotputernicia. Şi cum vă căutaţi găurile în care vă veţi ascunde. Poate că, într-o zi, unii dintre voi ar putea să devină de-ai noştri.
Pentru asta trebuie ca mai întâi să vă fie ruşine. Numai printr-o imensă ruşine vă puteţi spăla de vinovăţie. Uite, tocmai s-a pornit ninsoarea! Credeţi că întâm­plător? Nu, ţine de frumuseţea poveştii în care Mioriţa a hotărât să-i poftească pe ucigaşii stăpânului său la o altfel de nuntă!