O nouă hibă a Constituţiei

Ca şi în alte cazuri, această premieră ne-a dezvăluit o hibă a Constituţiei: inexistenţa unor termene precise pentru îndeplinirea paşilor de urmat după căderea guvernului.

Marţi, 13 octombrie 2009, ca urmare a unei Moţiuni de cenzură depuse de PNL-UDMR şi sprijinită de PSD, Guvernul minoritar Boc 2 cade.

Potrivit articolului 110, aliniatul 4 din Constituţie, Guvernul Boc rămâne în funcţie ca guvern interimar până la depunerea jurământului de noul guvern. Cu o activitate redusă la îndeplinirea doar "a actelor necesare pentru administrarea treburilor publice", guvernul interimar nu poate emite ordonanţe de urgenţă şi proiecte de legi. E limpede că e un guvern de avarie, lipsit de forţa necesară unui guvern în stare să rezolve marile problemele ale ţării.

Miercuri, 4 noiembrie 2009, Parlamentul e convocat pentru a acorda votul de încredere Guvernului Lucian Croitoru. Există toate datele ca acest guvern să cadă. Asta înseamnă reluarea tuturor procedurilor constituţionale pentru formarea unui nou guvern: consultări la Cotroceni, desemnarea premierului de către preşedinte, alcătuirea listei şi a programului, discutarea miniştrilor în comisiile parlamentare, votul de încredere.

Admiţând însă şi faptul că Guvernul Croitoru va trece, putem constata însă că, în aceste vremuri de criză, cu obligaţii precise de legiferare din partea FMI, România a avut timp de aproape o lună un guvern de avarie.

Principala cauză rezidă în încăpăţânarea preşedintelui de a nu desemna premierul care, în urma consultărilor cu partidele parlamentare, se contura ca fiind în stare să obţină votul de încredere în Parlament. Desigur, dacă preşedintele l-ar fi desemnat pe Klaus Johannis, e greu de crezut că membrii Coaliţiei de la Grivco ar fi dovedit aceeaşi unitate din momentul propunerii lui Klaus Johannis. PSD, cel puţin, a acceptat cu noduri varianta primarului de Sibiu, avansată de PNL.

În istorie nu există însă ce-ar fi fost dacă. În aceste condiţii, rămânerea în fruntea ţării a unui guvern interimar cade în responsabilitatea lui Traian Băsescu. Nu e mai puţin adevărat că responsabilitatea pentru prelungirea crizei politice pică şi în sarcina Constituţiei din 1991, revizuită superficial în 2003.

Paşii de urmat după căderea unui guvern la Moţiunea de cenzură sunt reglementaţi de articolul 103 din Constituţie. Discutat în toată această perioadă în presă şi la televiziuni, acest articol e ştiut pe de rost de opinia noastră publică. Riscând să provocăm cititorilor o indigestie intelectuală, îl mai reproducem încă o dată:

"(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.

(2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului.

(3) Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

Din câte se vede, articolul 103 stabileşte cu precizie (excepţie făcând aliniatul unu, controversat cu patimă, dar acceptat în ultimă instanţă de toate partidele politice) paşii de urmat după căderea guvernului în Parlament în urma unei moţiuni de cenzură. De precizat totuşi că aceşti paşi sunt stabiliţi de articolul 103 pentru situaţia de după alegeri şi nu pentru cea după moţiunea de cenzură. Dar chiar şi în situaţia de după anunţarea rezultatelor, se observă că, în ce priveşte timpul obligatoriu pentru îndeplinirea procedurilor, articolul 103 şi Constituţia României nu stabilesc termene precise. Cu atât mai ciudat e acest lucru cu cât, la dezbaterea Titlului III din Constituţie, în şedinţa de la 23 aprilie 1991, unii vorbitori au ridica problema scurtării drastice a timpului desemnat de Constituţie pentru formarea noului guvern. Astfel, Antonie Iorgovan, din partea FSN, denunţă "riscul ca un guvern demisionar să rămână prea mult timp în funcţiune până la formarea unui nou guvern", pledând pentru  "procedeul moţiunii de cenzură pozitivă", avansat în Teze. Altfel spus, pentru  obligativitatea ca moţiunea de cenzură să cuprindă şi un nou candidat pentru funcţia de prim-ministru. Sub acest semn, al scurtimii perioadei de criză guvernamentală, Tezele propuneau ca premierul desemnat să aibă la dispoziţie doar cinci zile pentru a cere votul de încredere, iar preşedintele doar cinci  zile pentru a desemna premierul. La intervenţia lui Emil Tocaci (PNL), s-a renunţat la cenzura pozitivă, iar la cea a lui Octavian Căpăţînă (PUNR) s-a acordat 10 zile premierului desemnat.

Ziua de 13 octombrie 2009 a adus cu sine o premieră în istoria noastră postdecembristă: un guvern a căzut în urma unei moţiuni de cenzură. Ca şi în alte cazuri, această premieră ne-a dezvăluit o hibă a Constituţiei: inexistenţa unor termene precise pentru îndeplinirea paşilor de urmat după căderea guvernului.

Astfel, potrivit articolului 103, pe lângă faptul că 10 zile sunt prea mult pentru formarea guvernului de premierul desemnat, preşedintele poate numi premierul când vor muşchii lui. Constituţia nu-l obligă la un număr de zile după căderea Guvernului.

Parlamentul, la rându-i, poate stabili data votului de încredere când vor muşchii lui. În cazul de faţă, deşi premierul a trimis scrisoarea la 26 octombrie 2009, Parlamentul a stabilit votul de încredere la 4 noiembrie 2009. La fel de bine putea să-l stabilească la 4 decembrie 2009 sau chiar la 4 ianuarie 2010. Constituţia nu-l obligă la un termen.

Aşa cum arătam, chiar de la formularea Tezelor privind Constituţia s-a atras atenţia asupra pericolului ca ţara să rămână cu un guvern interimar pentru mult timp.
De ce s-a ajuns la formula actuală a articolului 103?

Pentru că nimeni nu şi-a imaginat că, în 2009, un guvern va putea pica prin moţiunea de cenzură.

Decât să pierdem timpul trăncănind despre dreptul preşedintelui de a desemna un premier, n-ar fi oare mai bine să dezbatem cum putem îndrepta această hibă a schizofrenicei noastre Constituţii?!