O zi tristă pentru Europa

Întrebaţi dacă ar dori să rămână în UE sau să o părăsească, britanicii ar răspunde, probabil, în majoritatea lor, că vor să stea. Piaţa europeană, libera circulaţie şi chiar fondurile structurale sunt tot atâtea elemente de atracţie. Euroscepticismul lor se explică prin neîncrederea faţă de integrarea politică într-un sistem care li se pare nu doar excesiv de birocratic, dar mai ales lipsit de transparenţă şi de responsabilitate faţă de cetăţean, închis şi necontrolat democratic, mânat de interese oculte şi marcat de compromisuri bizare.

Indiferent câtă dreptate se găseşte în atari critici, este limpede că orice eveniment de natură să le confirme măreşte rezistenţa faţă de proiectul european. Este cazul discuţiilor lipsite de principii privind aducerea în fruntea UE a unor persoane cu credibilitate ruinată ori reprezentând forţe politice epuizate.

Insistenţa premierului britanic, Gordon Brown, de a-l impune pe predecesorul său Tony Blair ca preşedinte al Consiliului European nu a avut legătură cu interesele comune europene şi nici măcar cu interesele naţionale britanice, ci cu obscure jocuri interne dintr-un partid în cădere, care se pregăteşte să piardă puterea acasă. Potrivit sondajelor de opinie, majoritatea absolută a britanicilor era împotriva unei asemenea numiri.

În ceea ce îi priveşte, restul europenilor şi-l aminteau pe Tony Blair ca pe unul care - este adevărat, cu farmec şi inteligenţă - le-a înşelat toate aşteptările, divizându-i în loc să îi unească, preferând neoconservatorismul american solidarităţii europene şi ţinându-şi ţara în afara spaţiului Schengen şi Euro. Puteau fi oare acestea argumente în favoarea celui chemat să ofere chip şi inspiraţie Europei unite?! Iată de ce dezbatearea pe tema Blair a fost halucinantă prin lipsa de legitimitate.

De fapt, nu a fost dezbatere, ci numai zgomot. Dezbaterea presupune argumente, dialog şi bună-credinţă. În lipsa acestora am asistat la o agitaţie sterilă, care a ţinut ostatice încercările de analiză raţională şi pozitivă referitoare la constituirea noilor instituţii europene după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. În final, spre a repara onoarea Albionului - ofensată, chipurile, de refuzul lui Blair, când, în realitate, tocmai alegerea acestuia ar fi desconsiderat sentimentele britanicilor - s-a oferit Marii Britanii "compensaţia" postului de ministru european de Externe.

Indiferent de calităţile persoanei care l-a primit, criteriul deciziei este deprimant pentru toţi cei care sperau că la ocuparea respectivului post va fi avută în vedere dorinţa majorităţii zdrobitoare a cetăţenilor europeni ca UE să vorbească lumii cu o singură voce şi să devină un actor global redutabil.

Cum de au acceptat această tranzacţie marile naţiuni considerate a fi motorul integrării europene? Fără sprijinul lor, "compromisul" britanic ar fi fost imposibil. Observatorii remarcă tendinţa de diminuare a interesului acestora pentru funcţiile de vârf ale UE. Germania, sub guvernarea Merkel, pare a nu mai dori să-şi asume răspunderi în slujba altora, dând prioritate exclusivă gestiunii naţionale. Progresul prea lent şi prea inconsistent al proiectului european a condus, în condiţiile reunificării germane şi decesului ordinii mondiale bipolare, spre renaţionalizarea agendei germane şi a reorientat politica externă germană spre spaţiul estic şi spre parteneriatul privilegiat cu Rusia.

Criza economică globală a întărit o atare tendinţă, împingând către protecţionism naţional. O UE moale, condusă exclusiv de membrii atlantici, mai mult cu mâna pe frână decât cu piciorul pe acceleraţie, asigură spatele unei asemenea Antante orientale. Cu o Germanie lovită de euroapatie, Franţa republicană nu are resurse spre a apăra o Uniune în care până şi Spania contează mai mult pe banii băncilor din City-ul londonez decât pe fondurile de coeziune bruxelleze.

În atare context, noii membri central şi est-europeni au rămas fără glas. Suveranitatea transferată UE riscă să devină pentru ei suveranitate pierdută. La 19 noiembrie 2009, democraţia europeană transnaţională a fost învinsă de concertul naţiunilor imperiale europene. Frustrările şi spaimele subsecvente vor redeştepta contraproductive fobii euroasiatice şi inutile nostalgii transatlantice. O zi tristă pentru Europa!