Oameni serioşi

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Un funcţionar de la primărie s-a apucat să scrie o carte despre cimitirele dacice din judeţ. Funcţionarul are infăţişarea solemnă a omului născut pentru lucruri mult mai importante, decăt acelea de care tocmai se ocupă. Oamenii veseli - zice un proverb - fac o mulţime de tămpenii, cei solemni fac mai puţine, dar mai mari.


Fiindcă nimeni nu l-a văzut zămbind, pe funcţionarul care scria de zece ani la cartea despre cimitirele dacice, o parte din colegi il găseau politicos, iar o parte profund. Nu-i uşor să scrii zece ani despre cimitirele dacice. Mai ales cănd judeţul n-are nici unul. Cine il cunoaşte insă pe funcţionarul de la primărie işi dă dintr-odată seama că, totuşi, un alt om care să scrie o carte atăt de serioasă despre cimitire nu găseşti nici in trei judeţe. Fiindcă, nu-i aşa?, o istorie a cimitirelor, fie ele şi dacice, nu poate fi decăt gravă şi scrupuloasă.


Cănd iţi pică in mănă o carte despre cimitire, te intrebi pe cine interesează. Ca mulţi alţii, şi eu sunt foarte respectuos cu cărţile care nu mă interesează deloc, dar sunt masive. Raţionamentul e simplu: dacă n-ar fi interesat pe nimeni, nu se tipăreau. Lumea e dornică să respecte. Dorinţa e cu atăt mai mare, cu căt lucrurile demne de tot respectul nostru se impuţinează. Povestea cărţii despre cimitirele dacice, din judeţul in care dacii n-aveau nici un motiv să lase cimitire, am citit-o in prefaţa celei de a treia ediţii, revăzută şi adăugită. Vor trece anii şi ediţiile revăzute şi adăugite se vor inmulţi. Nu numai lucrurile bune devin sacre, ci şi inepţiile. Orice prostie, peste care trece timpul, stărneşte evlavii de toate naturile, istorice şi culturale.


Din pricini care nu-mi sunt deloc limpezi, am primit un exemplar. Ce carte serioasă!, au zis ai mei şi au pus-o la vedere, pe un scrin, in locul unei icoane. Din reflex, ne-am inchinat cu toţii o vreme la cartea despre cimitirele dacice. Nu foarte multă vreme. Doar pănă a apărut a patra ediţie, adăugită şi revăzută.


Nimeni n-a deschis cartea cea mare despre cimitirile dacice. Cu toate că nu va fi citită niciodată, ai mei se poartă cu imensul volum ca şi cum işi rezervă plăcerea de a-l citi din scoarţă-n scoarţă mai tărziu, după ce vor fi epuizat toată biblioteca. E ca bucăţica de carne din supă.


Intr-o zi, mi-am permis să observ că e o carte inutilă scrisă de un dobitoc solemn. S-a intămplat un lucru neaşteptat: in loc să-mi ţină partea, ai mei s-au dat brusc de partea funcţionarului solemn. Tu abia reuşeşti să scrii povestiri de o pagină şi jumătate. Să te vedem intăi scriind o carte de o mie de file, şi după aia să vorbeşti! Şi, apoi, in ea e vorba despre strămoşii noştri, dacii. Oameni buni, m-am revoltat, citiţi măcar prefaţa! Dobitocului i-au trebuit o mie de file ca să demonstreze ca dacii n-au lăsat in judeţul nostru nici un cimitir. Şi ce dacă, m-a contrazis un vecin, care venea o dată pe săptămănă la noi ca să-şi facă cruci in faţa ediţiei a patra, e bine c-a scris-o cineva. Ai să vezi că, după asta, apar ele şi cimitirele!
Â