Paradoxuri

Ce  paradox ! La tinereţe îţi doreşti să-i cunoşti pe toţi oamenii, să le descoperi poveştile şi legendele, să te compui din fiecare, sperând că numai astfel te întregeşti. După cincizeci de ani începe să-ţi pară  rău că  pe cei mai mulţi i-ai întâlnit, că te-ai risipit în inşi fără miez şi caracter. Spre bătrâneţe te recompui descotorosindu-te de balastul uman ce  te-a înconjurat.  Ajungi să înţelegi  că nu ţi-a folosit la nimic însoţirea  cu ei, că ţi-ai  irosit ani buni din viaţă măsurându-le micimea. Te retragi aproape înfrânt în singurătatea  izbăvitoare. Gata, piesa e pe final, şi spectatorii te încurcă, de ce să-ţi savureze decăderea ? Culmea, s-o mai şi aplaude... Goneşte-i din timp, omule, şi repetă-ţi replica de pe urmă ! Măcar aşa să te ţină minte scârbavnica efemeritate.

Şedinţa de judecată s-a isprăvit. Pârâtul şi reclamantul ies din sală. Sunt fraţi. Li s-au dilatat pupilele de ură, au gura schimonosită  de atâta  aşteptare în răzbunare.  “Cine a luat banii, să-şi cumpere lumânări  cu ei !” blesteamă cel cu părul alb. “Aşa zic şi eu, bă, să-şi înmormânteze copiii cu ei !” răspunde celălalt, oleacă mai tânăr. Vocea lor abrazivă răzbate în holul prea strâmt să le încapă duşmănia învechită. Gesticulează ameninţător, sunt aproape să se încaiere, dau peste răscoale. Şi când te gândeşti că  au supt lapte  de la aceeaşi ţâţă, că părinţii şi i-au închipuit nedespărţiţi în armonie...

Interviul acordat lui Marius Tucă de Ana Maria Păunescu e, în definitiv, un exerciţiu de duioşie. O duioşie  de care n-ar trebui să ne  despărţim vreodată, copii şi părinţi. În lipsa  ei ne veştejim sufletul, sfârşim un maldăr de otravă. Pastile toxice. Din taifasul celor doi aflu, de pildă, că prietenii sunt inşii ăia care ne întâlnesc când ei au cea mai mare nevoie de cineva. Şi se întâmplă ca acel cineva să fim chiar noi. Din motive neclare nouă, nu şi lor însă. Fericirea ori nefericirea  omului îşi caută mereu un confident,  un  stâlp pe care să se agaţe  precum  iedera. Să  nu se prăbuşească, sau să  se ridice prin tine, susţinătorul fragilităţii celuilalt. A prietenului nimerit în destinul tău la momentul oportun ales de el. ţie nu-ţi mai rămâne decât să-i deschizi uşa către inima ta sau să  i-o trânteşti în nas. Alegerea îţi aparţine.  Ciudat, prietenia se naşte  totdeauna dintr-o nevoie unilaterală.... Dintr-o slăbiciune, căci singurătatea  nu e uşor de purtat. Dimpotrivă. Nu e o haină cu care să ieşi în lume şi să câştigi  onoruri. Oamenii se feresc de cei care nu le seamănă, îi ocolesc  din superstiţie. Dacă le aduc ghinion ? Vasăzică, prietenia e o afacere din care   numai unul obţine profit. Ce trist paradox !

În India, pe malul Gangelui, procesiunea  incinerării e  în toi. Pestriţeala lumii de acolo este greu de descris. Focul arde întruna, purifică  aerul stătut. Cadavre înfăşurate în cârpe colorate strident îşi aşteaptă rândul la  rugul improvizat. Sunt udate mai întâi  în apa sfântă şi apoi cocoţate pe grămada de tăciuni aprinşi. Flăcările înalte le înhaţă şi le prefac în scrum. Încă un om a trecut în tărâmul neîntoarcerii. Cenuşa  e strânsă cu o sapă şi aruncată în fluviul sacru. Spectatorii  nu se sinchisesc, rutina  a înstăpânit locul. Un câine sorbecăie din fluviul pângărit de atâta mizerie. Un  bătrân bea apă amestecată cu cenuşă din căuşul palmelor şi se roagă îmbăindu-se. Un ţânc se zbenguie  printre vârstnici,  cu o inocenţă întremătoare. Între  viaţă şi moarte nu mai există graniţă. Indienii îşi trăiesc  moartea chiar din timpul vieţii. O slăvesc şi i se închină  ca unui zeu tutelar. Indiferent la procesiunea religioasă, un cocoş scurmă în  pământul mirosind a carne arsă. Caută ceva, râcâind cu ciocul. Pleacă  ţanţoş, îşi umflă penele şi se spărcăie în grămăjoarele cu cenuşă umană. Scoate un ţipăt ascuţit şi se depărtează. Viaţa a  învins iarăşi moartea, cu un găinaţ doar... Sau e răzbunarea morţii ? Numai indienii ştiu asta. Până să aflu, închid  televizorul. Mai am niscaiva ani până la incinerare.

În loc să fie veneraţi, uriaşii noştri actori Mircea Albulescu, Alexandru Repan  şi Ion Besoiu, ca şi superbul  rapsod Grigore Leşe, ori regizorul de curând îndoliat, Ducu Darie, sunt terfeliţi public. Pozele lor sunt lipite pe prima pagină a ziarului drag Cotrocenilor  sub titlul “Informatorii – vedetă ai Securităţii”. Li se deconspiră şi  numele de cod, de parcă ar fi membrii unei organizaţii  criminale. Unii şi-au recăpătat dreptul la demnitate în faţa instanţei de judecată, dar publicaţia  se preface că n-are habar de amănuntul acesta. Îi prezintă în rolurile  oferite, pare-se, de serviciile secrete comuniste,  în împrejurări tulburi şi deloc lămurite. Turnătorii de azi nu se mai feresc şi nici nu-şi schimbă numele, transparenţa este totală. Apar la televizor şi sunt votaţi în parlamentul de la Bucureşti  sau Bruxelles, când nu sunt  unşi miniştri, bineînţeles. Ambasadele străine - alea importante ! -  îşi întocmesc notele informative în funcţie de respiraţia lor reptilină, însă nu-i numesc informatori, ci prieteni, amici, mentori, luptători pentru democraţie... Ce paradox pestilenţial  !