Parchetul rural

Cladirea e monumentala si degaja un aer martial, potrivit cu placa de la intrare: "Parchetul General'. Pe trotuarul cat o sosea sunt parcate automobile moderne si stralucitoare, in jurul carora soferi cu mutre de soferi isi fac de lucru, asteptand sefii. Poarta costume bleumarin, care stau pe ei ca puse cu furca.

Intru, printre drapelul tricolor si cel al Uniunii Europene, insa un politist intervine: "Dumneavoastra?'. Lamuresc scopul vizitei: am o citatie la procurorul X. "Iesiti din cladire si intrati prin dos, la a treia usa'. Dupa socoteala mea, voi ajunge in acelasi loc, drept pentru care insist sa urc direct. "Nu se poate. Publicul intra prin spate. Ordin de la superiori'. Gradatul are in glas falsa politete a slujitorului cu stapani puternici si, spre a fi mai convingator, s-a ridicat in picioare. Pesemne ca ochii inca ma tradeaza. Cum sunt hotarat sa fac experimentul pana la capat, ma intorc si dau ocol.

In spate, la a treia usa, s-a descarcat mobilier nou. Ambalaje mari de carton stau imprastiate dinaintea intrarii, ocupand binisor curtea, pe care un gard viu o desparte de strada. O duba jalnica tocmai a franat brusc, la un pas de mine, si din ea au coborat, cu laturile pregatite, patru hingheri tuciurii. Abia acum observ cei trei caini slabi, tolaniti la umbra pubelelor. Suntem inconjurati. Trapperii m-au lasat insa in afara cercului, care e tot mai mic. Par siguri de victorie, asaltand necuvantatoarele din doua parti. Pe una dintre laturi, Parchetul General, impozant, nu lasa scapare, iar dincolo e gardul viu, care, in mintile tuciuriilor, pare sa fie la fel de necrutator. Eroare! Cainii, toti, printr-un salt marunt, l-au depasit. Hingherii suduie, uitandu-se prostiti unul la altul, cu mainile blegite brusc. Victoria patrupedelor m-a inviorat. Parcurg scarile, intru si inteleg: ma aflu in fata unei porti-detector, ca o ghilotina. Prezint acte, intru prin, "ghilotina' care nu tiuie, semn ca e defecta, fiindca am in buzunar nelipsita mea brisca.

Urc la etajul trei. La iesirea din lift trec pe langa doua toalete, pe ale caror usi, larg deschise, cineva sensibil lipise cate un indemn disperat: "Inchideti usa!'. Pesemne ca pute locul. Holul e pustiu, sunt primul venit, dar secretara ma linisteste: domnul procuror X intarzie putin. Ma asez rabdator. Incet, holul se animeaza cu alti impricinati; apoi, luandu-ma dupa siguranta pasului, a privirii, dupa serviete si costume, cu procurori. Acestia intra in incaperi fara sa bata la usi. E liniste, cei de pe banchete vorbesc in soapta, ca vinovati ca exista. Se apropie ora unsprezece si etajul e tot mai viu si mai interesant. O multime de femei au prins sa umble de colo-colo. Par sa fie din "personal'. Unele sunt grase si poarta camesoaie lungi, labartate, peste fuste sau pantaloni. Sifonate de sezut, camesoaie pana la jumatatea coapselor, cu incizuri laterale largi si posterior oval, care, din spate, dau purtatoarelor aspectul unor carabusi obezi, condamnati la mers pe jos. Se umbla in "tarlici' de casa, asa e mai comod. Doua sporovaiesc dinaintea mea, ca si cand n-as exista – vorba lui Toparceanu – despre "un model de sort'. O rochie de seara, in fapt. Cea cu modelul arata colegei cam cum vine croiul, rotind-o ca pe un cuier-pom si-i poarta degetele pe langa spinare, conturand un decolteu obraznic, oprit la fese. Procurorul "meu' a intrat si, fiind primul, astept din clipa in clipa sa fiu chemat. Se apropie ora pranzului si spectacolul holului devine fascinant. Angajatii poarta triumfal, spre cele doua toalete, farfurii cu rosii, castraveti, ardei, fructe. Usile cu "Inchideti usa!' raman la perete, caci alti si alti infometati pasesc prin ele, ingrijorati de burta si de igiena alimentelor. Unii raman la fumat in dreptul intrarilor care invita fumul, alaturi de alte mirosuri vanjoase, spre culoar. Din lift, a aparut un grup de muncitori, imbracati in salopete, pantaloni cu piept sau in haine jegoase, uzate. Dintr-o sala, au prins sa scoata mobilierul vechi. Duc pe rand, alene, cate un scaun, eventual doua, pe care le cladesc in lift, unele peste altele. Rad, se harjonesc, cel cu un scaun da bobarnace celui cu doua, care, avand mainile ocupate, nu se poate apara. Cei intorsi le cara picioare in fund celor care merg incarcati. E o veselie molipsitoare, ca la pregatirea unei nunti la caminul cultural. Un du-te-vino pasionant, in care se intersecteaza scaune, mese, "baieti buni', tigari aprinse, rosii, procurori, castraveti, dosare, ardei, secretare grase si "tarlici'.

Mi-a venit, in sfarsit, randul, dupa cei sositi in urma mea. E ora paisprezece. Experienta imi serveste la documentarea unei anchete despre – sustin eu – un braconaj la urs al unui foarte inalt demnitar aflat la putere. Procurorul se uita la mine ca la o insecta ciudata. Stiu dinainte rezultatul cercetarilor, dar am nevoie de argumentatia "lor' scrisa. "N-o sa putem face nimic', ma asigura, blazat, inainte sa deschid gura. Adica, vezi bine, el si cu mine – chipurile, deopotriva animati de dorinta de adevar si dreptate -, "n-o sa putem face nimic'… Ofilit, ma lamureste: "Vor declara ca n-au stiut, ca autorizatia a existat, vor gasi «ei» un «acar Paun»'.

Ies. Sub soarele tare de septembrie, cladirea degaja acelasi aer implacabil, pe masura firmei aurii de la intrare: "Parchetul General'.