Poa’ să ningă, poa’ să plouă, noi vrem guvernare nouă!

Ziua Unirii i-a găsit pe romani cam dezbinaţi. Unii demonstrează, alţii butonează. Unii iau bastoane, alţii-s la balcoane. Nu vor să vină cu noi ca pe douăşdoi.

Merg la demonstraţie plin de abnegaţie. Am fost la aproape toate demonstraţiile din ultimele douăsprezece zile. N-am lipsit decat de două ori, din motive de sănătate. Olé, olé, olé, olé, nu mă lasă şalele. Imi sar balamalele. După atatea zile printre protestatari, am inceput să merg săltat. De la uşă pan’ la pat, parcă-s tren avariat. Pentru că cine nu sare ori nu vrea schimbare, ori e prost de moare. Eu vreau schimbare. In plus, am inceput să vorbesc numai in lozinci.

Ultima oară am fost la marşul militarilor, spaima demnitarilor, de ziua Unirii. Militarii ăia rămaşi fără carieră. Fiindc-au dat-o ca să intre ţara-n NATO. Apoi am intrat in UE. Puncte de suspensie... le-au tăiat din pensie. In fruntea lor era colonelul ăla creţ, Dogaru. Bate cu gura, nu dă cu paru’. Apare mereu la televizor, vorbeşte către popor şi tot anunţă şi anunţă că armata nu renunţă. Omul are boala hiperbolei. Zice că tot guvernul o să cadă cand iese armata-n stradă. Armata de rezervişti in majoritate trişti ca Tristan fără Isoldă că li s-a tăiat din soldă. Că va fi un cutremur social. Că se va zgudui ţara din temelii. Şi atunci guvernul Boc va simţi unda de şoc. Aşa vorbeşte colonelul. Iar barda din stanga-i ajunge la cer. Il ştiţi.

Deci a venit el c-o oştire ca să-i dea lui Boc de ştire că s-a săturat armata să nu-şi mai primească plata. Fostele cadre militare, cată frunză, cată iarbă, unii raşi, alţii cu barbă, au ocupat Piaţa Victoriei. Au băgat in difuzoare cantece nemuritoare. C-aşa-i romanul. Circulaţia a fost oprită. S-au ţinut discursuri. De la portavoce pe un ton feroce. Ieşi afară, Boce! Pe urmă au plecat spre TVR, TVR, ruşinea presei e! Capătul coloanei era la monumentul Aviatorilor, coada incă se mai incolăcea pe după ţepele din Piaţa Victoriei. Cand coloana a trecut pe langă sediul PDL, de pe Aleea Modrogan, a mai scos inc-un slogan: Noi taraş in unitate, tu-n Anvers aveai de toate: băutură, lux, femei; noi, condiţii de doi lei. Şi-au strigat a mia oară: Ieşi afară, javră ordinară. Naşpa situaţie. Era populaţie vizavi, in Kiseleff, dar nu striga, că n-avea chef. In zadar striga Dogaru ca şi leul in turbare ca să vină tot poporul la acea manifestare, că poporul Capitalei ­ nu de viermi, ci de fiinţe ­ se uita lungindu-şi gatul şi spărgea in dinţi seminţe.

La TVR au strigat că noi v-am apărat, iar voi ne-aţi trădat. Aţi minţit poporul cu televizorul. Parcă erau la mineriade, numai că acum, ei, militarii, erau golanii de la poarta televiziunii. Cum se mai intoarce roata! Speriaţi, caţiva redactori işi iţeau nasul de după perdele. Iar Culcer Rodica, penetrand-o frica, era atatica. I-au cerut demisia acestei doamne, că nu-i ziarist integru. Cand e alb, ea vede negru. Să ne lase, să se care cu Băsescu-al ei pe mare. Turnul televiziunii semăna cu Bastilia asediată. Ca pe vremea lui Ceauşescu, ţara arde, iar televiziunea naţională transmite muzică şi filme coreene. Foştii militari erau, in furia lor, inspăimantători. Şi cum mai strigau! Ar cam trebui băgată peste tot ceva armată: numai cand şi-arată tresa tremură de frică presa.

Acolo, printre golani, am văzut caţiva baştani de-ai mei, de la Botoşani. Colonelul Mircea Comăneci le era şef. Cică de două săptămani protestează foştii militari in Botoşani, dar nici un ziarist n-a dat nici o ştire. Toată presa e la mana primarului Flutur.

E frumos la proteste. Te intalneşti cu oameni din toată ţara, din Braşov, din Timişoara. Au venit cu-autocarul să alunge marinarul. Dai mana cu ei, te bat pe umăr, fără număr, fără număr, intre două scandări iţi povestesc viaţa lor. Viaţa lor e doar ce s-a intamplat in ultimii ani. E ca şi cum ai vedea doar finalul unui film. Zic: domnule, uite, noi suntem aşa şi pe dincolo, am făcut aia şi aia, era cum era, dar de cand au venit ăştia... Şi ca să fie aia şi aia aşa şi pe dincolo, cum au fost, ăştia care au venit trebuie să plece.

Te intalneşti şi cu prieteni pe care, altminteri, nu-i vezi cu anii. Ii recunoşti din pozele de pe Facebook. In afară de tine, toţi au mai imbătranit. Descoperi că, deşi nu mai trageţi de mult beţii impreună, totuşi vă mai leagă ceva. Toţi suntem urmaşi de daci, numai viermi şi ciumpalaci. Oi fi ciumpalac sau vierme, insă am convingeri ferme. Asta ne aduce impreună la demonstraţie.

Unii vin fără prea mare convingere, doar aşa, ca la spectacol. Vin să vadă feţe de oameni, lozinci, artă protestatară de toate felurile, poate şi ceva bătăi, deşi strigă-n permanenţă: fără violenţă! Vin să se lase electrizaţi de scandările mulţimii, mai ales de galeriile suporterilor de pe stadioane. Ăştia, cand strigă, te cutremură. Dacă n-ar fi ultraşii ăştia seară de seară in Piaţa Universităţii, cu repertoriul lor furtunos, parcă n-ar mai fi aşa de frumos la proteste. Galeria salvează Romania!

De la TVR, ce ruşine e!, am dat fuga la Universitate, un’ se-ntamplă toate. Ultraşii au avut seara lor magică. Au dat tot ce-au avut mai bun, sută la sută. S-au răfuit puţin şi cu Mitică Dragomir, l-au tratat cu mult sictir, dar i-au zis vreo două şi lui Băse, ca la peluză, l-au rupt la buză. Dar nu e numai spectacol acolo. E revoluţie cu ţaraita. Cate-un pic, pic, pic il dăramă pe Pitic. Oamenii au rămas şi cand a inceput ploaia. Poa’ să ningă, poa’ să plouă, ei vor guvernare nouă.