Poveşti de trezit copiii

Cum le vom povesti nepoţilor de ce-am cumpărat pe datorie, ca să le revindem lor la suprapreţ?

Am putea discuta şi în această săptămână despre creşterea economiei informale undeva spre nivelul de la jumătatea anilor '90, în urma majorării TVA. Şi despre debancarizarea masei monetare pe fondul măririi economiei subterane. Sau am putea vorbi despre deprecierea leului, care a scutit Consiliul de Admi­nistraţie al BNR să majoreze cu jumătate de procent dobân­-da-cheie. Dar în loc să plecaţi urechea la avalanşa de ştiri şi decizii, ascultaţi mai bine o poveste după Jörg Guido Hülsmann, cu obişnuita precizare că orice asemănare cu personaje şi nume (de ţări) reale este pur întâmplătoare.

Povestea începe cu regele unei ţări mici, Alfania, care-şi inflaţionează moneda sa, alfa, şi, în consecinţă, cursul de schimb al alfa faţă de beta, moneda unei ţări mari, Betania, scade. Alfanienii plătesc mai mulţi bani pe importuri, investitorii betanieni îşi văd ciuntite capitalurile plasate înainte de deprecierea monedei alfa, în schimb, regele alfanian şi industrii­le exportatoare se îmbogăţesc pe seama propriilor supuşi şi a investitorilor străini.

Pălmaşii alfanieni n-au cum se feri din calea inflaţiei, dar capitaliştii betanieni încep să renunţe, rând pe rând, la investiţiile din Alfania. În această situaţie, marea masă a alfanienilor ajunge să fie prejudiciată îndoit de inflaţie: pe de o parte, prin redistribuirea veniturilor, pe de altă parte, prin diminuarea capitalului investit, adică o lovitură dată dezvoltării, deci viitorului lor.

Cu o recesiune pe cap şi cu vistieria goală, regele alfanian e constrâns să manevreze rezonabil inflaţia, pentru ca investitorii betanieni să nu mai înregistreze pierderi. Dar, surpriză!, Guvernul Betaniei devine dintr-o dată sensibil la interesele investitorilor din Alfania şi le promite că va produce suficient de multă monedă beta pentru a stabiliza cursul alfa. Asta îl face pe regele Alfaniei să revină la comportamentul iniţial. Bagă mai departe inflaţie, dar fără a avea motive să se mai teamă de efectele ne­ga­tive ale acesteia. Cu garanţia monetară betaniană acordată monedei alfa, capitalurile betaniene nu se mai repatriază, ba chiar mai vin şi altele. Siguranţa de care se bucură cursul de schimb îi permite regelui să se îmbogăţească în continuare.

La un moment dat însă, Guvernul Betaniei, presat de dificultăţi de mare amploare, renunţă la a-i mai sprijini pe exportatorii de capital. O criză puternică izbucneşte în Alfania, deoarece economia alfaniană s-a specializat de-a lungul anilor de inflaţie în sectoare ce erau rentabile datorită fluxurilor de monedă betaniană. Enormele probleme apărute sunt potenţate de deprecierea monedei alfa. Investitorii internaţionali evită Alfania într-un moment în care importul de capital ar fi permis restructurarea economiei.

Foştii profitori de pe urma inflaţiei - regele, familia şi prie­te­­nii - reprezintă însă cel mai important obstacol în calea res­truc­­tu­rării. Ei au devenit, graţie inflaţiei, cei mai puternici ca­pi­ta­lişti ai ţării. Dar, spre deosebire de alţi întreprinzători, nu şi-au clădit averea nici pe creativitate, nici pe calităţile anticipati­ve, ci doar pe multiplicarea banilor de hârtie, pe care au impus-o po­pulaţiei. Acum ei sunt la cârma economiei, dar nu ştiu ce să fa­că.

Din punct de vedere economic, Alfania alunecă din criză în recesiune, căci puternica familie regală nu posedă spirit antreprenorial, iar micilor antreprenori privaţi le lipseşte capitalul. Această recesiune ascunde un pericol politic, pe care regele trebuie să-l îndepărteze cât mai repede. Dar, din moment ce el însuşi nu poate provoca schimbarea economică, caută credite din străinătate pentru a tempera situaţia critică, de exemplu, în Betania. Astfel, Alfania devine dependentă din punct de vedere politic de această putere.

Povestea sfârşeşte trist: alfanienii trăiesc nefericiţi până la adânci bătrâneţi, ei şi urmaşii urmaşilor lor - şi săraci, şi la cheremul străinilor.