Prăbuşirea sistemului de securitate al României (II)

După desăvârşirea unităţii naţionale România a fost obsedată de două ameninţări: naţionalismul maghiar şi expansionismul rus. Făcând din intrarea în alianţe care să îi apere împotriva acestora o prioritate absolută, românii au adoptat politici care adesea au creat mai multe probleme decât au rezolvat.În 1997 s-a încercat ieşirea din atare logică.

Atunci s-a vorbit nu doar de "reconcilierea istorică", ci şi de "parteneriatul istoric" româno-maghiar, subliniindu-se solidaritatea obiectivă de interese strategice pe care să se bazeze. Complementar s-a promovat teza potrivit căreia în folosul securităţii sale, România trebuie să facă parte din aceleaşi alianţe cu Ungaria. În plus, prin dezvoltarea UE în direcţia unei democraţii transnaţionale s-a căutat trecerea de la ordinea rivalităţii statelor-naţiune ("ordinea Trianonului") la cea a federalizării acestora, având ca scop securitatea lor comună, atât sub aspect politico-militar, cât şi socio-economic.

Cât priveşte Rusia, o nouă doctrină românească nu a apucat să se închege. S-a vorbit despre "globalism multipolar", "echilibrarea centrelor de putere globală", "statutul post-imperial al Rusiei în ordinea globală", "parteneriatul strategic dintre Rusia şi UE", "strategia proiectelor comune în vecinătatea comună ruso-europeană", "partajarea răspunderii internaţionale". Asemenea concepte nu s-au articulat, însă, într-o viziune unitară şi politici concrete.

Dimpotrivă, cu timpul au fost împinse în umbra vechilor reflexe confruntaţioniste. Refuzând atât rolul combatantului fanatic în perpetuu război rece cu Rusia, cât şi pe cel de cal troian al Moscovei în familia euro-atlantică, România a riscat prea puţin spre a trezi teama oponenţilor sau admiraţia prietenilor şi a iritat prea mult (inclusiv prin ambiguitatea politicii faţă de Moldova) spre a nu-şi crea ostilitatea tuturor. În controversele regionale ea a reuşit astfel să se plaseze între liniile de front.

Trecerea de la unilateralismul neoconservator al erei Bush la multilateralismul partenerial al Administraţiei Obama a încurajat vestul european rusofil şi a redus elanul estului rusofob. În atare context, ca şi în 1932, destinderea relaţiilor ruso-poloneze (căreia tragedia de la Smolensk i-ar putea da un impuls pozitiv) ar lăsa România în afara jocului regional. O evoluţie consonantă şi cu apropierea ruso-ucraineană consecutivă decesului "revoluţiei portocalii de la Kiev", fapt susceptibil să substituie uitata trilaterală România-Ucraina-Polonia prin trilaterala Rusia-Ucraina-Polonia.

În paralel, devierea naţionalistă a Ungariei, după recentele alegeri, ar putea genera un parteneriat nostalgic ruso-maghiar prin care Budapesta şi Moscova să-şi afirme dreptul la protecţia maghiarilor şi, respectiv, ruşilor de pretutindeni, prinzând România în foc încrucişat.