Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
S-a pornit maşinăria revizuirii Constituţiei. Era şi timpul, ambiguităţile din trextul actual - mai ales cele privind raporturile dintre puterile în stat şi îndeosebi atribuţiile preşedintelui - lăsând un prea mare câmp liber interpretărilor forţate, chiar arbitrare. Nu sunt, însă, convins că demersul a început calm, lin şi cu o generală bună credinţă, susţinută de un preofesionalism indiscutabil şi atestat. Citesc lista membrilor Comisiei parlamentare, şi nu prea găsesc numele unor corifei ai Dreptului sau ai Istoriei (să nu mi se spună că revizuirea e un act pur politic). Din păcate, în pofida existenţei unui Parlament hipertofiat (588 de membri), nici nu prea ar fi fost de unde alege, nu criteriile de competenţă şi de profesionalism fiind cele ce au determinat de regulă partidele să susţină o candidatură sau alta la scrutinul parlamentar. Nu pot, însă, să nu observ, fie şi în treacăt, că singurul academician din Parlament, Dinu C. Giurescu, lipseşte din respectiva Comisie. În fine, vom vedera cum îşi va exercita aceasta competenţele.
Greul, de bună seamă, abia începe. Deja la vârfurile partidelor, dar şi printre membrii Comisiei, se pare că nu s-a prea auzit de celebrul îndemn adresat de Voltaire lui Frederic cel Mare: "Majestate, ca să ne putem înţelege, mai întâi să ne definim termenii". Aud vorbindu-se pe mai multe voci: ba revizuire, ba modificare, ba schimbare, ba revedere, ba "o nouă Constituţie". Aceste aproximaţii, acest slalom lexical - nu există sinonime perfecte! - poate ascunde capcane care să afecteze întregul proces. Pur şi simplu, doar "revizuirea Constituţiei" - acesta ar trebui să fie ambalajul unic al întregii dezbateri - ar clarifica multe. Inclusiv ar anihila agresivitatea cu care UDMR cere înlăturarea noţiunii de stat naţional şi federalizarea ţării. Ar menţine forma de guvernământ. Sau ar tempera încrâncenarea cu care actualul preşedinte al ţării vrea desfiinţat caracterul de "stat social", care obligă statul să garanteze cetăţenilor drepturile şi libertăţile lor, un trai decent şi demn, deoarece Art. 1 nu este supus revizuirii. Fie-mi îngăduit să cred că aceste aspecte trebuie lămurite din start, fără insidioase jocuri de cuvinte.
Probabil că dezbaterea cea mai încinsă - atât în Comisie, cât şi în societatea civilă - va fi aceea privind rolul şi atribuţiile preşedintelui, raporturile acestuia cu Guvernul şi cu Parlamentul. Ultimii opt ani au ilustrat cu vârf şi îndesat cât de nociv e un text neclar şi prea lesne interpretabil, mai ales când preşedintele, care a declarat de la bun început că va fi "preşedinte jucător", are în mâneca sa şi Curtea Constituţională. Or, deja aud o idee, provenind din însăşi Comisia de revizuire, potrivit căreia preşedintele ar trebui să fie un "arbitru" în stat. Poftim?! Ce facem, sărim din lac în puţ, dăm şi mai larg frâu pornirilor discreţionare, manifestărilor puterii unipersonale? Moderator e una, arbitru e cu totul altceva. Preşedintele jucător încă mai putea fi temperat, dacă sărea calul, fie de Parlament, fie de tribune. Un preşedinte cu rol de "arbitru", statuat prin Constituţie, ar fi ne neoprit. Ar putea oricând deveni, ca la fotbal, un fluieraş care, dintr-un motiv sau altul, doar de el ştiut, chiar şi contra interesului public, să decidă (asta face un artbitru) anapoda. Fără a i se putea cere barem socoteală sau a fi supus sancţiunii constituţionale. Nu cred că societatea românească e dispusă să mai treacă prin asemenea pusee de autoritarism.
