Preşedintele e din nou chibiţ electoral!

Asemenea unei fane PD-L cu unghiile nefăcute şi genunchii juliţi, Traian Băsescu a simţit nevoia să dea banalei acţiuni a lui Gheorghe Flutur conotaţii luate din registrul Istoriei naţionale.

Istorica zi de 28 octombrie 2008 ne-a făcut cadou două premiere. Fiecare într-un plan diferit:
1) Mihai Tatulici a realizat prima transmisie în direct dintr-un vârf de deal din istoria televiziunii mondiale;
2) Traian Băsescu a declarat gestul său de a planta nişte puieţi cea mai mare acţiune de la Revoluţie încoace.

Despre premiera înregistrată de binecunoscutul autor de târle televizionistice inutil să scriem prea multe lucruri. Nu putem decât să stăm la locurile noastre, ascultând-o pe Elena Ceauşescu din 21 de­cembrie 1989 şi să aşteptăm alte mo­men­te revoluţionare din partea lui Mihai Tatu­lici. O transmisie dintr-un puţ sau, de ce nu?, din baia lui Sorin Ovidiu Vântu, eternul realizator adresându-se telespectatorilor în timp ce-i dă Părintelui FNI cu buretele pe spinare.

Ne vom opri – pentru că merită – asu­pra declaraţiei domnului preşedinte. Aşa cum am mai spus şi cum am mai scris, Traian Băsescu e un personaj de teleno­velă latino-americană. Ca şi în cazul unui astfel de personaj, nota definitorie a dom­nu­lui preşedinte rămâne patetismul exterior al trăirii. Un patetism ieftin, de ceapă degerată. Ar fi una dintre explicaţi­ile manevrei absurde prin care o banală acţiune de tip Romsilva a ajuns să fie de­fi­nită mai importantă decât prima schim­bare de regim postdecembrist (cea din 1996) sau decât admiterea României în UE, în 2007.

O altă explicaţie, mult mai solidă, e de găsit prin reamintirea datelor de esenţă ale momentului din vârf de deal.

Avân­du-l la dreapta pe Gheorghe Flutur, Traian Băsescu a participat la o acţiune electo­rală a Partidului Democrat Liberal. Prin nimic deosebită în caragealismul ei, de punerea de murături de către multimili­ardara Elena Udrea sau de desenele in­fantile din faţa cărora vorbeşte omul de afaceri Radu Berceanu, unul dintre puţi­nii români îmbogăţiţi din negustoria politică.

La tărăboaiele de campanie electorală participanţii sunt împinşi de la spate să fie cât mai hăulitori în favoarea forma­ţiuni care i-a convocat. Asemenea unei fane PD-L cu unghiile nefăcute şi genun­chii juliţi, Traian Băsescu a simţit nevoia să dea banalei acţiuni a lui Gheorghe Flutur conotaţii luate din registrul Istoriei naţionale. Pentru că, deşi înfăţişat drept o iniţiativă a Trustului de presă al lui Sorin Ovidiu Vântu, convertit peste noapte la ecologism (de la Bruxelles pot fi obţinuţi pe de-a moaca bani, mai mulţi decât de la FNI, sub pretextul grijii faţă de mediu), montajul literar-artistic intitulat Planta­rea de puieţi în direct la TV a fost, în realitate, o acţiune PD-L de campanie electo­rală. Participarea lui Traian Băsescu la o sindrofie din provincie a unei formaţiuni angajate în campania electorală n-are de ce să ne mire. Deşi domnia-sa a jurat pe ce are mai sfânt că va rămâne neutru în campania pentru parlamentare, vremu­rile din urmă ni-l dezvăluie în ipostaza de chibiţ electoral al PD-L.

La revizuirea Constituţiei, din 2003,  s-a introdus, ca unul dintre punctele-cheie ale procesului, diferenţierea dintre mandatul preşedintelui şi cel al Parlamentului. A fost impusă această modificare de deja lunga istorie a politicii postdecembriste. Suprapunerea parlamentarelor cu prezidenţialele crea o bulibăşeală perfec­tă în rândurile electoratului. Parlamen­ta­rele depindeau de prestaţia candidatului la Preşedinţie şi nu de partidul angajat în cursă. Candidatul la Cotroceni îşi asuma angajamente care ţineau mai mult de Gu­vern decât de Preşedinţie. Voturile ob­ţi­nute atât de partide, cât şi de candidaţii la Preşedinţie erau complet viciate.

A fost unul dintre motivele decalării prezidenţialelor de parlamentare.

Un altul, mult mai solid, ba chiar hotărâtor, trimitea la experienţa nefastă a anilor electorali. Pentru economie, pentru interesul naţional, anii electorali se dovediseră extrem de primejdioşi. Gu­vernele în exerciţiu se întreceau în de­ci­zii aberante în plan economic, dar efici­ente în plan electoral.

Partidele politice ju­decau cu votul, nu cu mintea. Se ajun­sese la situaţia absurdă că, după fiecare scrutin, noul Guvern se zbătea mult timp pentru a corecta efectele măsurilor populiste ale Executivului anterior, dar şi efectele făgăduielilor deşănţate, fără acoperire economică, ale partidelor.