Priorităţile vremurilor noastre

Chiar dacă a venit iarna, chiar dacă e ger mare şi zăpezile au pus stă­pâ­nire pe toate drumurile şi pe toate gândurile noastre, nemulţumirea colectivă nu s-a vindecat. Coşmarul celor mulţi, care acum îndură frigul, foamea şi nefericirea, nu e nici pe departe pe sfârşite, temperaturile de minus douăzeci de grade Celsius au blocat şosele, trotuare, străzi pietonale, dar nu au reuşit să îngheţe sentimentele acelora care ştiu că nu suntem pe calea cea bună.

Nu mai ţin minte când a început totul şi nici nu ştiu să apreciez care va fi finalul acestor evenimente. Un singur lucru mi-e clar, din toată ne­bunia vremurilor pe care le trăim: deodată, toată lumea şi-a întors privirea spre Piaţa Universităţii, spre Piaţa Victoriei şi spre alte zone în care s-au aflat protestatari. Pe toţi a început să ne intereseze soarta celor din jur. Moartea marelui actor Emil Hossu, care şi-a rostit public testamentul, ne-a dat peste cap de tot. Nici acum nu-mi vine să cred că a plecat dintre noi!

Militarul care a avut curajul să iasă şi să-şi spună părerea, îmbrăcat în uniformă, i-a impresionat pe toţi. Surprinzător şi memorabil gestul de a pune înaintea interesului profesional demnitatea şi binele celor mulţi. Bătrânii care şi-au riscat sănătatea pentru a-i sprijini pe tine­rii civilizaţi să-şi câştige dreptul la un viitor mai bun merită tot respectul celor care nu au avut timp, pu­tere sau îndrăzneală ca să vorbeas­că. Ce mult ne lipseşte adevăratul drept la opinie! De fapt, ce dor ne e să ştim că vocea ni se aude, că are importanţă ce dorim, ce gândim, ce vrem să modificăm! Cuvântul încă e o prioritate. M-am săturat şi eu de perspectivele idealiste şi de spe­ranţele deşarte. Nu mai e loc de vi­sare, suntem pe marginea prăpastiei şi nu ştim ce să facem. Să ne arun­căm sau să ne agăţăm de o iluzie oarecare?

În tot acest timp, diversiunea e în continuare salvarea celor care nu mai ştiu cum să scape de furia oamenilor şi care se ascund de adevăr cu o laşitate revoltătoare. Grăbiţi-vă, domnilor, să fabricaţi subiecte interesante, care să mute atenţia de pe valul de nemulţumiri, grăbiţi-vă, e cam gravă situaţia în care aţi ajuns, în care ne-aţi adus, faceţi rost de nişte ştiri de Breaking News cu care să ne luaţi ochii, măcar pentru o săptămână, măcar pentru douăzeci şi patru de ore, să uităm că e frig, să uităm că e greu, să uităm că nu mai ştim de unde venim şi încotro ne ducem.

Am trecut aproape zilnic pe la Universitate şi pot confirma că oamenii au protestat în continuare, şi după ce a venit viscolul, chiar dacă în număr mai mic decât la începutul revoltelor. Parcă şi-au propus să fie mai puternici decât temperaturile de cod portocaliu sau galben. O doamnă avea un termos agăţat de gât şi striga cât putea dânsa de tare că vrea schimbare. Un bătrân îşi freca mâinile de frig, alături de câţiva tineri, destul de puţini, care, cu căciuli îndesate pe cap, arătau că nu există bariere între generaţii dacă se luptă pentru acelaşi ideal. Steagurile tricolore fluturau neîncetat acolo, în faţa Teatrului Naţional.

Scriam acum câteva săptămâni că trăiesc prima mea revoluţie. Şi am pus, atunci, substantivul în ghilimele, nu pentru a-i diminua înţelesul, ci pentru a sublinia că nu sunt în măsură să dau verdicte sau să fac analize politice. Eu nu am termen de comparaţie, doar am observat, şi la televizor şi pe viu, că, pentru prima oară de când ţin minte, s-a mişcat ceva. Oamenii nu au mai putut suporta, le-a ajuns cuţitul la rană, li s-a terminat răbdarea şi au ieşit în stradă să strige. Din lozincile lor, unele extraordinar de inspirate, ne putem hrăni ani la rând de acum înainte. Ei au trecut pe curat ce gândeşte majoritatea. Se zvoneşte că o să fie şi mai rău. Din toate punctele de vedere. S-a mai potolit gălăgia de pe străzi, s-a mai pierdut din entuziasmul din prima zi a revoltelor, dar nu e nimic încheiat. Până când această stare de nelinişte şi de dezamăgire?, întrebau protestatarii, încurajându-se între ei să nu se lase înfrânţi de frig şi de sete. Chiar aşa. Până când?