Privilegiul suveran de a sărăci populaţia

Banca Naţională susţine că, pentru a nu se confrunta cu riscul valutar, e pru­dent ca persoanele care doresc să se împrumute s-o facă în lei, moneda în care au veniturile. De ce regula asta nu e valabilă şi pentru stat, care are ve­nituri tot în monedă naţională? Eco­nomistul-şef al băncii centrale, Va­lentin Lazea, explică într-un interviu pentru Săptămâna Financiară că „un element important care diferen­ţiază sta­tul de cetăţeni este faptul că statul român dispune de o rezervă valutară con­sistentă, care, chiar dacă este ad­ministrată de BNR, îi aparţine de drept statului, în timp ce publicul-de­bitor are de puţine ori un stoc-tampon de valută pentru situaţii nepre­văzute”.

Pornind de la această poziţie e bine de văzut cum îşi constituie banca centrală rezerva valutară. BNR împrumută o parte din bani de la bănci comerciale sub forma rezervelor minime obligatorii şi uneori de la Fondul Monetar Internaţional. Pentru partea de rezervă pe care n-o ia cu împrumut de la intern sau extern, Banca Naţională emite monedă locală pentru a achiziţiona valută. Sume pe care dacă nu le sterilizează generează inflaţie.

Aşadar, de ce statul poate lua credite în valută, deşi are venituri în lei, şi cetăţenii săi – nu? Pentru că are un mijloc de a-i sărăci pe oameni. El se finanţează în monedă străină, iar BNR face hedging cu ajutorul rezervei-tampon. Dar acest lucru e posibil numai şi numai pentru că populaţia achită nota de plată sub forma taxei implicite numite inflaţie. Cu alte cuvinte, cine fură de la alţii se poate împrumuta în valută, cine nu rămâne şi cu banii luaţi şi fără acces la creditul în devize străine.

Problema este însă că peste tot în lume se vorbeşte despre rezervele va­lu­tare ale băncilor centrale, nu de re­zerva statului administrată de Banca Na­ţională. Dacă ar fi aşa, atunci Mi­nis­terul Finanţelor Publice ar trebui să ţintească inflaţia, să stabilească do­bânda de referinţă – cea pe care e dispus să o plătească la creditele în lei contractate, cu banii împrumutaţi să re­alizeze operaţiuni de piaţă şi să cum­pere valută direct, nu prin agentul BNR. Într-o astfel de situaţie, BNR nu i-ar mai rămâne decât să deschidă con­turi în lei băncilor şi să realizeze de­contările. Ce contează că ţările care au încercat să adopte un „model” de acest fel au intrat în incapacitate de plată?! Explicaţia pentru un asemenea deznodământ nici nu-i complicată: Ministerul Finanţelor e o ins­tituţie totalmente politizată, pe când banca centrală, chiar şi atunci când mai face unele „servicii”, îşi păs­trează independenţa. De aceea e şi in­terzis ca Banca Naţională să fi­nan­ţeze direct bugetul statului, pentru că ar deveni tot una cu instituţia politizată...

Din câte se observă, statul nu are de fapt nici un fel de „buffer”, după cum n-are nici populaţia, pentru că rezerva valutară este a băncii centrale, şi e bine că-i aşa, fiindcă e ferită într-o oarecare măsură de furt. Iar dacă statul nu dispune de un stoc-tampon ar trebui să funcţioneze după aceleaşi reguli precum indivizii. Să încerce să nu facă datorii pe care nu le poate duce şi, dacă se împrumută totuşi peste o anumită limită, să plătească dobânzi în linie cu riscul pe care şi-l asumă.