Probă de nefericire

 „Românii – cei mai nefericiţi oameni”… Şi totuşi, câţi recunosc fericirea când o au?
Nu demult, la un fel de pregătire a oamenilor de la ţară (beneficiari de ajutor social) pentru viaţa de la oraş (găsirea unui loc de muncă), am întâlnit nefericirea întruchipată. Era bărbat, 34 de ani.

S-a aşezat apatic pe locul din faţa mea. După înfăţişarea îngrijită aş fi zis că lucrează undeva, dar eram la Forţele de Muncă, iar el venise să-şi pună viza pentru ajutorul social. Era dintr-un sat situat la vreo 80 km de orice orăşel în care ar fi putut găsi (teoretic) un „job”. Fără calificare (de copil lucrase doar pe câmp), cu patru clase şi doi copii, omul vorbea cursiv, răspunzând, firesc, cu întrebări din ce în ce mai puţin retorice, urmate de explicaţii prea detalia­te. Omul care la începutul „intervi­u­lui” se foia neştiind cum s-o-n­tin­dă mai repede găsise o ureche să-l asculte. Nu-l mai trimitea ni­meni de la un birou la altul, nu-l mai punea nimeni să caute cursuri pe pereţii goi ai agenţiei.

Lu­cra­se la singurul patron din sat care-i exploata ca pe sclavi, dispu­nând de ei când şi cum dorea. De muncit munceşte şi acum, numai că nu prea legal. Şi brusc îmi arătă palmele negre. Fier „vechi”. Mi-am dus mâna la gură, deşi aş fi vrut să-mi acopăr urechile. Şi a continuat. Unde să lu­cre­ze? Ştiam eu ce i-a făcut fostul patron? Ochii îi scăpărau de furie, scăldaţi în lacrimi. Îi batjoco­ri­se nevasta! Era prea mult. Dar nu, nici vorbă. În primăvară, când muncea pentru ajutor, la curăţat buruieni, copilaşul lui cel mic a luat foc de la vâlvătaia grămezii de iarbă smulsă. După şase luni de spitalizare trăieşte, dar e mutilat. „Asta e!”, mai zise el, plecând ca­pul.

Pe lângă atâta jale, nefericirea pare un lux…