Prostia, politeţea, ironia

Există atribute ale existenţei umane care se potenţează reciproc. De exemplu, prostia şi politeţea. Nu o să vorbesc neapărat despre cazuri personale, poate că dumneavoastră nu aveţi în anturaj nici un om prost, ceea ce nu este neapărat un avantaj, un câştig, dimpotrivă, poate fi o pierdere, aşa cum voi încerca să demonstrez în continuare. Să vorbim deci despre situaţii de aiurea, întâlnite pe te miri unde, descoperite poate, accidental, prin puzderia de vedete superinteligente care populează spaţiul public românesc.

Carevasăzică îl vezi pe unu că e prost. Îl simţi, i-o citeşti pe faţă sau îţi transmite lucrul ăsta prin vreun altfel de modalitate. Trebuie recunoscut că prostia autentică are în sine ceva magic. Dar îl vezi pe respectivul şi că e politicos, că vorbeşte cu dumneavoastră, că respectă pe "stimabilul telespectator" ori pe "onorabilul alegător", că încearcă omu' să-şi aducă aminte de cei şapte ani de acasă, că i-e frică parcă să nu i se facă observaţie în public.

Ei, şi cu cât e mai politicos, cu atât prostia îi devine mai evidentă şi cu cât prostia se măreşte, cu atât şi politeţea se umflă, încât până la urmă politeţea devine ceva incredibil, ajunge la nişte cote nemaiîntâlnite dimpreună cu prostia care ajunge pe cele mai înalte culmi. Un prost politicos are toate şansele să devină una dintre cele mai simpatice şi mai pline de substanţă personaje din anturajul cuiva.

Cu totul şi cu totul altfel stau lucrurile în cazul prostiei combinate cu ironia. Ştim cu toţii despre ce este vorba. Duelul ăla verbal purtat cu un arsenal de 20 de cuvinte, despre zâmbetul ăla care seamănă cu un chiştoc de ţigară într-o ceaşcă de cafea, despre lipsa de replică şi pauzele de gândire care se vor a fi ceva care se pogoară de sus, dar nu sunt de fapt decât ceva care cade pe jos. Combinaţia dintre prostie şi ironie este devastatoare.

Pustieşte totul în cale. Neiertătoare precum o catastrofă naturală. Pentru că specialiştii în fabricarea amestecului ăsta sunt extrem de naturali la rândul lor. Le iese faza în mod spontan, trebuie numai să le oferi prilejul banal al unui congres, o conferinţă de presă, o cameră de luat vederi ori un interviu, nimic special, şi deodată - buuuuuumm!!! - îţi explodează în faţă.

Din enumerarea asta, prostia, politeţea, ironia, lipseşte ceva care să completeze cumva rima: anume România. Ţara asta care este creuzetul perfect pentru tot felul de experimente care mai de care mai ciudate şi mai periculoase. Din care uneori însă se nasc şi lumini spectaculoase, nepământeşti. Aha! Şi din enumerarea asta mai lipseşte ceva: combinaţia între ironie şi politeţe. Lipseşte pentru că este apanajul unei categorii sociale care, din păcate, deocamdată lipseşte din România.